De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 7 - CĂLĂTORIND CU VITEZĂ - PART 2

Katerina rămâne tăcută preț de câteva clipe, ceea ce mă face să îmi pierd și mai mult mințile. Aproape că izbucnesc în lacrimi.

Nu e vorba de aceeași persoană pe care o auzeam când intram în transa aia nenorocită. Știu că e vorba de un bărbat. Un bărbat care continua să îmi spună "Ana".

"Ana lui".

Cine naiba e el? Parcă întrebările astea devin din ce în ce mai distructive pe zi ce trece. Nu mă pot descurca cu toată porcăria asta. Nu mai știu ce e real și ce nu.

― Nu... răspunde Katerina după momente lungi de liniște. Am spus Adriana.

O fixez incredulă, încercând să îmi dau seama dacă minte. Dar expresia ei e cât de poate de serioasă. Și totuși știu că nu am halucinat faza aia.

― Ai spus Ana.

― Nu, nu am spus "Ana". De ce ți-aș spune Ana? Nici nu se potrivește ca diminutiv.

Continui să o fixez, căutând pe chipul ei ceva care să îmi dea de înțeles că minte. Dar nu găsesc nimic. Și nu am energie să mai continui.

Oftez prelung, simțind cum o lacrimă îmi curge pe obraz.

― Cred că e ceva în neregulă cu mine, Kathy... mă trezesc spunând, rămânând fără filtru.

― Oh, scumpo... Nu e nimic în neregulă. Poate ești doar obosită, încearcă să mă consoleze, dar partea cea mai întunecată a minții mele continuă sa îmi joace feste. Pot să te conduc acasă? Ești cam palidă.

Mă răsucesc din nou în direcția ei, clătinănd din cap.

― Scumpo, poți să vorbești cu mine. Chiar poți, spune deodată, privirea ei atentă parcă exprimând ceva mai mult decât niște simple cuvinte.

Pare sinceră. A naibii de sinceră. Și, pentru prima dată dupa accident, vreau să vorbesc cu cineva despre ce se întâmplă.

― Hai înăuntru, zâmbește ea, urmând să deschidă portiera din spate pentru a îl face pe Kiril să coboare.

Oh, Doamne. Kiril. Sper că nu a auzit nimic din toate ciudățeniile alea.

Kathy mă urmează răbdătoare până înăuntrul apartamentului meu și aruncă o privire în jur, explorând locul.

― E frumos aici, îmi spune cu un zâmbet, iar eu chicotesc slab, evident ironic.

― Haide, fii sinceră. Mai am multă treabă de făcut pe aici înainte să arate bine. E pustiu. Și foarte gri. Îi trebuie culoare.

Kiril însă nu pare să să fie de aceeași părere, căci începe să se plimbe de colo colo, analizând fiecare obiect care îi iese în cale cu entuziasm.

Eu mă apuc de pregătit în bucătărie niște ciocolată caldă, parcă evitând subiectul despre care simțeam că voiam să discut.

Și dacă va crede că sunt nebună? Nu vresu să îi văd expresia de pe față când va realiza că nu am toate țiglele pe casă. Halucinez și aud voci. Nu e normal, nu?

Când mă întorc în sufragerie și așez cele două căni aburinde pe măsuța de sticlă din fața canapelei, observ privirea răbdătoare a Katerinei. Așteaptă.

― Uite, Kathy... Nu e un subiect lejer. Nu aș vrea să te deprim cu problemele mele, spun, iar felul în care își arcuiește ironic sprâncenele mă face să vreau să ridic mâinile în semn de predare.

Cât de autoritară poate să fie!

― Despre subiecte grele îți pot vorbi și eu o veșnicie. Nu îți bate capul ăla drăguț. Sunt aici și te ascult. Orice ai de zis. Sincer, Adriana, aș fi ultima persoană de care să te ferești.

Își ridică piciorul stâng cu un gest elegant, punându-l peste celălalt și apucă cana aburindă de ciocolată, continuând să mă fixeze.

Nici nu știu de unde să încep. Dar, cu propriile cuvinte, încerc să povestesc lucrurile din perspectiva mea, încă de când m-am trezit din comă.

Katerina află că, de la 18 ani încolo, nu îmi mai amintesc nimic, cu excepția câtorva frânturi mici de la începutul ultimului an de liceu.

― Și îți dai seama că, trezindu-mă lângă un bărbat pe care nu îl recunsoc, ajungând în casa acestuia de care nu am nici cea mai vagă amintire, m-am simțit sufocată. De tot. De toți. Am vrut doar să fug.

Privirea atentă și sinceră cu care mă fixează pe tot parcursul timpului îmi dă de înțeles că femeia asta e o foarte bună ascultătoare.

Vorbesc doar eu și deja mă simt mai bine, știind că cineva mă ascultă cu adevărat. Cineva dinafara familiei mele manipulatoare.

― Cam de când m-am întors acasă. Sau... În casa lui Martin, am început să am... Chestiile astea. Nu știu sigur cum să le numesc. Halucinații? Viziuni? Chestia e că se simt foarte reale. Mă lasă de fiecare dată fără aer, cu inima bubuindu-mi în piept. Asta mă face nebună?

Kathy își apleacă capul pe o parte, zâmbind grav.

― Asta nu e nebunie, Adriana. Ești amnezică. Te-ai gândit că, poate, lucrurile care ți se întâmplă nu sunt halucinații, ci flashback-uri? S-ar putea să fie frânturi de amintiri. Din perioada aceea pe care nu ți-o amintești.

O fixez incredulă, parcă așteptând ca, dintr-un moment în altul, să izbucnească în râs și să spună "Nah, doar glumesc. Ești nebună. Du-te și te caută!".

Dar nu o face. Pare a naibii de sinceră. E atât de înțelegătoare cu mine și abia de mă cunoaște.

Femeia asta e o sfântă, sincer.

***
― Adriana! Hai să vezi ceva super tare, strigă Kathy din sufragerie, iar eu abandonez cănile murdare în chiuveta din bucătărie, promițându-mi că am să le curăț mai târziu.

Mă întorc înapoi la Kathy care a pornit TV-ul pe canalul de știri.

Arunc o privire asupra videoclipului cu motocicliștii care presupun că sunt aceiași de la cafenea.

― Privește titlul: "Spectacolul motocicliștilor din New York!".

Îmi arcuiesc sprâncenele.

― Sunt din New York?

― Doar câțiva dintre ei. Dar presa a vrut să înfrumusețeze ideea, știi? În fine. Important e că nu îi vorbește de rău. Sunt adorați, de fapt. Ca o specie de supereroi.

Privesc din nou ecranul și admir clipul în care zeci de motociclete zboară pe șoselele din oraș, tipii de pe ele scoțând strigăte puternice de entuziasm, cu spectatorii care îi aplaudă.

― Eu nu înțeleg cum chestia asta poate fi legală. Adică poliția nu le spune nimic?

― Ba bineînțeles, râde Kathy, urmând să își treacă o mână prin părul ciufulit, încercând să îl strângă într-un coc. Dar e o cauză pierdută, căci sunt al naibii de greu de prins. Nu își scot des căștile în public tocmai ca să nu dea șanse presei să le divulge identitățile.

― Samuel și-a scos casca, mă încrunt eu. În public.

― Samuel e... Să spunem că îl mănâncă pe cocoașă. Plus că sunt puține lucrurile pe care i le poți refuza lui Kiril. Când îți cere să joci, nu stai la vorbă. Joci.

Chicotesc ușor, înainte să arunc o privire asupra copilului care acum se joacă cu un urs de pluș.

Ursul meu de pluș.

Da, am un urs de pluș cu care dorm, uneori, ca să nu mă mai simt atât de singură, abandonată în întuneric.