De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 8 - AMORȚITĂ - PART 2

Îl fixez incredulă, analizându-i cu atenție expresia feței în încercarea de a înțelege ceva. Oare ce are el de discutat cu mine?

Ultima oară când l-am văzut, era foarte pornit să mă ignore cu desăvârșire.

Încerc cu disperare să nu îmi dezlipesc privirea de pe ochii lui, căci, dacă aș face-o, aș fi mult prea distrasă de fizicul acela incredibil, tricoul negru, mulat de pe el lăsând practic totul la vedere.

Mușchii bine conturați, umerii lați, talia îngustă. E de o frumusețe care te face să salivezi, iar eu mai bine aș muri decât să încep să salivez la el.

― Nu cred că noi doi avem ceva de discutat, spun, dar vocea asta subțire îmi scade în intensitate cu fiecare cuvânt spus și mă dă incredibil de mult de gol.

La naiba. Ar fi trebuit să strig la el să rămână unde e, să nu facă un pas în apartamentul ăsta. Să îl fac să plece.

Dar o parte din mine vrea ca el să rămână. Și bănuiesc că acea parte are legătură cu hormonii și nimic mai mult. Altfel nu îmi explic cum de încă mai e aici, în fața mea.

Înaintează cu un pas, gest care mă face să dau instinctiv înapoi, iar Samuel adoptă imediat o expresie încruntată, v-ul acela formându-se între sprâncene.

Pare nervos. Jignit.

― Ți-e frică de mine? întreabă incredul, iar întrebarea mă face imediat să mă simt prost.

Nu vreau să îl fac să se simtă un nătărău, deși trebuie să recunosc că e.

― Nu. Nu îmi e frică de tine. Doar că nu înțeleg ce vrei de la mine.

Evit să îl mai privesc, ținând brațele încrucișate la piept și fixând lung perdeaua de la geam. Fiecare celulă din corpul meu îmi spune că e mai bine să fixez doar perdeaua.

― M-ai văzut, spune Samuel de-odată, ceea ce mă ia prin surprindere.

Nu înțeleg unde vrea să ajungă.

― Scuză-mă? fac eu, de-a dreptul confuză.

Samuel își trece o mână prin păr, vizibil agitat.

― La cafenea. A fost un gest stupid din partea mea să îmi dau casca aia jos în fața ta.

Tot nu înțeleg unde vrea să ajungă.

― Fii mai clar, Samuel. Nu îmi plac ghicitorile.

― Tu m-ai văzut, ai văzut ce fac, cu ce mă ocup. Și nu mă cunoști. Vreau doar să mă asigur că nu ai spus nimănui despre mine.

Maxilarul meu atinge podeaua. Sunt furioasă. Și nu știu de ce.

― Îți e teamă că voi face un articol pe care să îl trimit presei, comunicându-le toate datele tale personale, sau ce? Jumătate din clienții de la cafeneaua aia te-au văzut, iar tu te îngrijorezi că te voi da eu pe mâna lor?

Îmi simt obrajii arzând cu fiecare clipă în care ochii ăia afurisiți mă privesc.

― Nu mă îndoiesc de faptul că nu ai intenția să îmi faci rău mie sau amicilor mei. Dar știu că ai avea toată dreptatea să o faci, spune, lăsându-mă, din nou, confuză. După modul în care te-am tratat. Am fost needucat. Vreau să îmi cer scuze.

Scot un icnet: jumătate ironic, jumătate de uimire.

― Nu știu ce impresie îți faci, dar îți garantez că felul în care te porți tu nu mă afectează deloc. Nu am nicio intenție să mă răzbun pe tine, oferindu-te pe tine și pe amicii tăi motocicliști pe o tavă aurie presei. De fapt, nu îmi pasă deloc de ceea ce faceți voi, atâta timp cât nu mă privește pe mine.

Samuel mă fixează cu un zâmbet subtil în colțul gurii, de parcă vorbele mele l-ar amuza.

― Sau pe prietenii mei, adaug, devenind brusc furioasă. Katerina. Ai de gând să o amesteci și pe ea în ceea ce faceți voi? Are un copil mic!

Expresia îi devine brusc rigidă, furioasă. Orice urmă de amuzament dispare. Se încordează precum o bară de metal. Mai are doar să scoată fum pe nări.

Am atins o coardă sensibilă? Oare e pe bune ceva între ei doi?

― Nu ai idee despre ce vorbești, Adriana. Nu ne cunoști. Nici pe mine, nici pe Katerina. Nu te amesteca în treburile astea.

Fac un pas în direcția lui, sfidătoare.

― Ei bine, dacă femeia asta pățește ceva din cauza faptului că s-a împrietenit cu niște delincvenți, s-ar putea să avem o problemă, "Sam". Ce spui de asta?

Samuel bate în retragere, cu o privire care îmi trimite fiori. Zici că tocmai i-am ucis cățelușul, așa mă privește.

― Ești o scorpie fără suflet! îmi aruncă bomba, lăsându-mă fără suflare. Îți faci impresia că știi despre ce dracului vorbești?! Crezi că ne cunoști? Pe mine sau pe restul delincvenților ăstora?

Încerc să îmi recapăt suflul în timp ce Samuel continuă să mă fixeze cu ură.

― Nu vă cunosc, dar nici nu cred că vreau să o fac.

Samuel pufnește ironic, urmând să facă un alt pas în direcția ușii.

― Nici noi pe tine. Dacă ți-e atât de teamă de noi, stai departe. Dar nu îți face impresia că poți impune și altora cum să își trăiască viețile. Cu atât mai puțin Katerinei. Femeia aia poate căra în spate mai mult decât o putem face noi toți la un loc. Ultimul lucru de care are nevoie e să o aperi tu, când sunt ferm convins că ar trebui să fie invers. Poate ai vrea să o ții aproape și să vezi de ce e în stare pentru persoanele la care ține. Doar ca să îți faci o idee de cât de capabilă e să își poarte singură de grijă.

Încremenesc în fața furiei cu care îmi aruncă cuvintele, căutând puterea să spun ceva.

― Eu... îmi pare rău.

Sunt din nou amorțită. Capul pare să îmi devină din ce în ce mai greu, iar picioarele parcă îmi devin gelatină.

― Pe cine crezi că minți? Nu iți pare rău. Ar trebui să îmi pară mie rău de faptul că am încercat să mă apropii de tine, să îmi cer scuze pentru cum m-am purtat și poate să fim amici. Pentru Katerina care, din nu știu ce motiv, pare să te adore. Poate că ar trebui să își aleagă mai bine prietenii.

― Ai de gând să îi spui? șoptesc, incapabilă să mai vorbesc coerent.

Sunt acaparată de panică.

― Să îi spun ce părere ai despre capacitatea ei de a se descurca singură sau despre amicii ei? Poate chiar ar trebui. Să vedem dacă va mai vrea să stea pe lângă tine.