De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 10 - SCÂNTEI - PART 1

Sunt așezată pe canapea, cu picioarele încrucișate și brațele strânse la piept, privind ecranul televizorului.

Samuel e chiar aici, așezat pe covor și se sprijină cu spatele de canapea, lângă picioarele mele, părând să fie curios de ceea ce au de spus la TV despre "Banda Motocicliștilor din New York".

Aparent, presa nu vorbește de altceva în urltima vreme.

Îl prind pe Sam zâmbind ștrengărește atunci când o tipă spune în fața microfonului, când e întrebată ce părere are despre ei:

― Tot ce pot spune e că, dacă ar apărea unul în fața mea, aș sări imediat pe motocicleta lui.

― Sunteți un fel de Spider-Man pentru orașul ăsta. Doar că mai mulți. Și mai gălăgioși, spun, încercând să nu mă mai gândesc la întâmplarea de mai devreme.

Samuel se răsucește spre mine și își arcuiește o sprânceană.

― Și fără costume, adaugă el, amuzat.

― Nu chiar. Aveți totuși un fel de mască. Sau cască. Cheam-o cum vrei. Eu tot o văd ca pe ceva care vă ascunde identitatea atunci când vă faceți de cap prin oraș.

Râsetul lui colorat îmi trimite fiori pe șira spinării. Zâmbesc și eu, urmând să îmi axez din nou atenția asupra TV-ului, continuând să urmăresc reportajul.

***
O senzație de căldură mă înconjoară. Deschid încet ochii, iar razele puternice ale soarelui care pătrund pe fereastră îmi dau de știre că e deja dimineață.

Nu îmi amintesc când am adormit.

Dar realizez imediat că acum sunt întinsă pe partea cealaltă a canapelei, unde înainte să adorm îmi erau picioarele.

Șocul cel mai mare e când realizez că Samuel e încă aici, dormind pe covor, dar cu capul sprijinit de canapea. Fruntea mea era lipită de capul lui.

Îl fixez cu ochii măriți, realizând că încă doarme.

Chipul lui e relaxat și luminos, o priveliște incredibilă. Îi pot simți respirația regulată și caldă pe piele.

Inima îmi urcă în gât atunci când deschide ochii, fixând-mă, încă somnoros. Pupilele i se dilată considerabil atunci când mă observă și zâmbește imediat, gest care mă ia prin surprindere.

― Bună dimineața, splendoare! spune, ridicându-se de jos, eu încă fiind întinsă pe canapea și ușor șocată. Ai dormit bine?

Întrebarea lui e ca un alt șoc, dar când mă gândesc la un răspuns, realizez că  într-adevăr am dormit bine. Mai bine decât speram.

Mă ridic în șezut, întinzând mâinile în față pemtru a îmi dezmorți oasele.

― Am dormit bine, tu?

― Covorul tău e foarte confortabil, spune cu o tentă de amuzament, iar eu îmi acopăr imediat fața cu palmele.

― Oh, Doamne... Îmi pare rău că ai dormit pe covor!

― A fost alegerea mea, Adriana. Nu îți face griji, spune în timp ce se îndreaptă spre bucătăria mea de parcă ar fi la el acasă.

Trebuie să spun că asta nu mă deranjează. După ceea ce a făcut pentru mine, poate să facă ce vrea în bucătăria mea.

― Cafea? întreabă, iar eu încuviințez, deja în sevraj.

Se întoarce zece minute mai târziu cu două căni aburinde, timp în care am profitat să merg în baie pentru a mă spăla pe față și pe dinți.

Îl privesc pe Samuel care zici că își târăște pașii.

― Pari obosit, spun, simțind un gol în stomac.

Mă simt vinovată.

― E pentru că încă nu am băut cafeaua, zâmbește el, ridicând ușor cana înainte să ia o gură. Așa sunt eu dimineața, nu îți face griji.

Apuc cealaltă cană de cafea și mă întorc pe canapea, trăgând picioarele sub mine în timp ce încerc să îmi revin din starea de moțăială.

― Ești sigur că nu te-am mai văzut înainte de... faza aia? întreb deodată, șocată de direcția în care gândurile mele o iau așa, din senin.

Samuel mă fixează momente lungi cu o privire din care nu reușesc să înțeleg nimic.

― Încă mai crezi că ne cunoaștem dinainte? întreabă pe un ton neutru, iar eu încuviințez, în ciuda faptului că nu ar fi trebuit să o fac.

Poate mă va crede o ciudată, dacă toate lucrurile care mi se întâmplă sunt, de fapt, halucinații. Toate, în afară de întâmplarea de ieri. Căci sunt absolut sigură de ceea ce am văzut și de faptul că fereastra aia nu trebuia să fie deschisă.

― Îmi pare rău, Adriana, spune Sam în timp ce se așază lângă mine, pe canapea. Nu ne-am mai văzut înainte. Dar de unde ai impresia asta? întreabă, aparent curios.

Nu îi spun, căci aș părea și mai ciudată. În schimb, aduc un motiv mai clasic.

― Îmi pari cunoscut. Atâta tot.

― Aha... spune el în timp ce ia o altă gură de cafea.

Când privirea lui se îndreaptă spre mâna mea, inițial nu îmi dau seama la ce se uită atât de insistent, apoi realizez că fixează cu privirea inelul de la Martin.

Înghit în sec, încercând să nu arăt cât de stânjenită de situație sunt.

― El unde e? Sau e o ea? întreabă cu amuzament, spulberând orice gând de a ignora subiectul.

Incremenesc preț de câteva clipe, dar mă străduiesc să îmi mențin calmul.

― El... Uhm. E în New York.

Felul în care își arcuiește curios sprâncenele mă face să mă cutremur.

― Ți-ai lăsat logodnicul în New York și ai fugit în Charlotte? Trebuie să fie o poveste a naibii de interesantă.

"Nici nu ai idee", spun în sinea mea, expirând tot aerul din plămâni și străduindu-mă să îmi mențin calmul.

― Dar tu? mă trezesc întrebând, înjurându-mă în sinea mea de una singură.

― Eu ce? întreabă ușor, fixând-mă cu privirea aceea a lui intensă care zici că vrea să pătrundă în mintea mea.

― Iubita ta... Știe că ai dormit aici?

Râsetul lui brusc, colorat, mă ia prin surprindere, făcându-mă să îmi măresc ochii.

Samuel se înroșește în obraji în timp ce caută să își controleze criza de râs.

― Eu nu am iubită, Adriana. Iar dacă te referi la tipa de atunci, absolut nu.

― Deci doar i-ai tras-o și i-ai dat papucii? întreb, uimită.

El nu pare să înțeleagă cât de greșit mi se pare acest lucru, dar încuviințează de parcă ar fi ceva perfect normal.

― Cam așa ceva. Tipa știa deja că nu caut o relație. Nici ea nu era prea interesată de una. E doar sex.

Înghit în sec, urmând să îmi cobor privirea în cana mea de cafea.

Bine de știut.