De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 11 - SPECTATOR - PART 2

Sunt sprijinită de un zid de beton, fixând-o cu privirea pe Kathy care pare să se simtă în elementul ei aici.

Zâmbește prietenos tuturor și vice-versa, căci cu toții par să o adore.

Sunt luată prin surprindere atunci când îl văd pe Reece privind-o într-un mod mai special, iar atunci când îi cuprinde mijlocul cu brațul și o îmbrățișează strâns, ridicând-o ușor de la sol, îmi dau seama că ceva se întâmplă.

Chipul lui Reece se luminează precum un brad de Crăciun atunci când o privește, iar după ce spune ceva, nu reușesc să înțeleg ce de la distanța asta, îi depune un sărut apăsat pe obraz.

Pot vedea cum expresia lui devine rigidă momente mai târziu, iar singurul cuvânt pe care reușesc să îl aud e "nenorocitul". Când aude de acest "nenorocit", pare să se enerveze imediat.

Kathy se răsucește brusc în direcția mea, zâmbind grav, urmând să îl tragă pe Reece după ea, în direcția aceasta.

― Hei, tu! De ce stai singură aici?

Mă simt prost pentru faptul că discutau despre ceva important, iar acum Kathy se îngrijorează pentru mine.

― Ehm, nu aș știi ce să fac pe aici, spun, ușor debusolată, iar Katerina adoptă o expresie dulce, cum numai ea e în stare.

Te privește așa și lumea pare brusc mai bună. Dacă ea și cu Reece au ceva, tipul ar face bine să o respecte. Căci nu cunosc pe cineva care să merite mai mult respect decât femeia asta.

― Ei, haide. Cursa va începe în curând. O să vezi că o sa fie distractiv!

Reece zâmbește și el, sprijinindu-se de zid, lângă mine, cu Kathy în față care începe să turuie despre cursele precedente.

― Cum se face că ești aici? întreabă Reece pe un ton prietenos și îmi dau seama din vocea lui că nu e deranjat de prezența mea, ci mai degrabă curios.

Fac semn în direcția Katerinei.

― M-a adus ea. Îți spun sincer că, înainte de asta, eram la bibliotecă.

Reece chicotește zgomotos, privind-o pe Katerina cu admirație.

― Ai salvat-o pe fată de la o zi plictisitoare rău, face el, dar adopt imediat o expresie jignită.

― Hei! Cartea aia nu era sub nicio formă plictisitoare! râd, făcând-o pe Katerina să își dea ochii peste cap de parcă ar știi mai bine. Dar nici aici nu e rău.

După câteva clipe, o altă persoană își face apariția, iar atunci când realizez că e vorba de Samuel, tresar ușor, simțindu-mi inima bătând cu putere în piept.

Reece se mișcă imediat de lângă mine, purtând pe chip un zâmbet ciudat în timp ce îi face semn Katerinei, iar aceasta îl urmează imediat, departe de mine și Sam, care se apropie mai mult.

Ce a fost asta?

O fixez întrebătoare pe Katerina, dar femeia îmi face subtil cu ochiul, gest care mă provoacă să mă agit și mai mult.

― Vii des pe aici?

Întrebarea lui Sam mă face să scot un pufnet amuzat, întrebându-mă dacă e serios, dar râsetul lui colorat îmi dă de înțeles că îi arde de glume.

― Nu credeam că ești genul care folosește replici de agățat atât de învechite.

Samuel se sprijină de zid, lipindu-și brațul de al meu, gest care mă face să mă cutremur ușor.

― Crezi că încerc să te agăț, prăjiturică?

Îmi aruncă un zâmbet strălucitor, iar inima mea face un salt mortal. E atât de frumos când zâmbește.

Nu înțeleg de ce mă simt așa în preajma lui. Nu ar trebui. Știu că nu ar trebui.

Îmi ating parcă instinctiv inelul de pe deget și simt cum senzația de vinovăție se instalează adânc înăuntrul meu.

― Ești ok? întreabă Samuel, privind în direcția inelului, chipul lui devenind brusc schimonosit.

Expresia de pe chipul lui e ciudată. Nu reușesc să o interpretez. La ce se gândește?

― Eu... Mă simt de parcă fac ceva rău.

Înghit în sec, urmând să îmi las privirea în pământ, strângând cu putere pleoapele.

― Te simți vinovată pentru el?

Tresar puternic, iar ochii mei ajung să îl fixeze cu atenție, din nou, încercând să caut replica cea mai potrivită.

― Da. El e acolo, în New York, nu știe de mine. L-am abandonat doar pentru că nu reușesc să înțeleg ce se întâmplă cu mine. Voiam să fiu singură, când am venit aici. Nu m-am gândit că voi ajunge...

― Să participi la o cursă?

Îmi dau seama că evită subiectul. Știe ce voiam să zic, dar încearcă să schimbe ideea.

― Nu știu de ce simt lucrurile pe care le simt. Nu înțeleg ce să mai cred. Nu știi multe despre mine, Samuel. Și nu ar trebui. Până la urmă nu e vina ta. Iar eu nu pot... Nu pot să fac asta.

― Să ai prieteni? întreabă, străduindu-se să pară indiferent.

Dar pot simți că ceva e în neregulă. E ca și cum l-aș cunoaște de mai mult timp decât o fac, de fapt. Îi pot înțelege expresiile, emoțiile. Îl pot citi mai bine decât mă citesc pe mine. Nu tot timpul. Uneori doar.

― Știi despre ce vorbesc. Tu... Eu... Noi...

― Nu există un noi, Adriana. Nu știu ce impresie ți-ai făcut, dar nu sunt interesat. Voiam doar să fiu prietenos.

Înghit în sec, simțindu-mă de parcă tocmai m-ar fi plesnit peste față. Aș vrea să cred că nu vorbește serios, dar nu mai știu ce să cred.

Își schimbă vorbele și modul se a se comporta de la un moment la altul.

― Îmi pare rău, murmur, dar nu știu nici măcar pentru îmi cer scuze. Eu...

― Trebuie să mă duc, spune el brusc, parcă transmițându-mi indirect că nu vrea să audă. Începe cursa.

Când Reece îi face semn, Samuel aleargă în direcția motocicletei lui și se poziționează  la linia de start, o femeie stând cu un steag ridicat în fața lor și pornind numărătoarea inversă.

Când lasă steagul în jos, se dă din calea lor, iar motocicletele pornesc cu un zgomot asurzitor, prinzând aproape imediat o viteză incredibilă.

Strigăte de entuziasm explodează, dar parcă nu le pot auzi datorită propriilor gânduri.

Aș vrea să pot vorbi cu Katerina, dar aceasta ia parte și ea la cursă, urcată în spatele lui Reece pe motocicletă.

Pentru câteva minute lungi, mă îngrijorez de moarte pentru ea, dar apoi îmi amintesc că am fost și eu pe motorul lui Reece. Și nu cred că ar lasă-o să urce dacă nu ar fi sigur. Mie nu mi s-a întâmplat nimic cu el, deci vreau să cred că și Kathy e în siguranță.

Aștept cu nerăbdare ca motocicliștii să se întoarcă, să o văd întreagă pe Katerina, dar sunt distrasă imediat de un fior rece pe șira spinării.

Simt o răsuflare caldă pe ceafă și o voce care îmi șoptește la ureche, dar, când mă răsucesc să văd cine e în spatele meu, realziez că nu e nimeni acolo.

Privesc în jur, căutând cu privirea, dar nimeni din cei din jur nu par suspicioși, pe cale să fugă sau care fug deja. Cu toții așteaptă la linia de finish.

Înghit în sec, simțind cum sângele îmi urcă la cap, iar panica continuă să se acumuleze.

Oare o iau razna?