De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 9 - PRIETENII LA NEVOIE SE CUNOSC - PART 1

Să mă ia naiba!

Sunt așezată pe o bancă, în parc, fixând cu privirea persoanele care se tot plimbă prin fața mea, discutând zgomotos sau râzând colorat.

E o altă zi însorită, ceea ce i-a provocat pe mulți să iasă din case la o plimbare care să le încarce bateriile.

Bateriile mele, în schimb, sunt descărcate.

Îmi aduc aminte de discuția de săptămâna trecută și înghit în sec, realizând că ceea ce am spus a fost în neregulă. Realizez asta cam tot timpul.

Samuel nu merita toate acele insulte. Și, să presupunem că ar fi meritat-o, eu nu eram așa. Nu sunt o persoană atât de agresivă. Atât de rece.

Dar ajung să cred că nici măcar eu nu mai înțeleg cu adevărat ce fel de persoană sunt. Poate că sunt într-adevăr o scorpie fără suflet. Poate asta am fost în anii de care am uitat. Nu aș știi.

Dar nu vreau să fiu așa. Nu vreau decât să îmi găsesc liniștea. Și cum pot ajunge acolo când fiecare celulă din corpul meu regretă privirea aceea îndurerată de pe chipul lui Samuel care îmi provoacă coșmaruri.

Am subestimat felul în care ține la amicii lui. Privirea aceea arăta clar că îi pasă foarte mult de ei. Iar eu i-am numit delincvenți. Și practic am amenințat că, dacă se leagă de Katerina, aducându-i probleme, am să îi bag în belele.

Nu era adevărat. Nu aș fi fost în stare să le fac ceva rău. Mai ales să îi dau pe mâna presei care sunt la vânătoare de detalii.

Simt un gol în stomac atunci când realizez că, în afară de Samuel, nici măcar Katerina nu a mai dat semne de viață.

Și presupun că el s-a ținut de promisiune. I-a spus Katerinei ce părere am despre prietenii ei.

Kathy abia dacă mă cunoaște. Deci mă îndoiesc că va vrea să mă mai vadă după așa ceva. Practic m-am amestecat în viața ei fără să am dreptul.

Privesc din nou în jur, concentrându-mă pe râsetele copiilor care aleargă prin parc și, în ciuda faptului că sunt înconjurată de bucurie și entuziasm, nu m-am simțit niciodată mai tristă. Mai singură.

Brusc, ideea orașului Charlotte devine insuportabilă. Abia dacă am rezistat două săptămâni. Cum voi face să mai rămân aici fără să mă simt de parcă aș fi închisă într-o cușcă?

Îmi scot telefonul din geantă și, fără să reflectez prea mult la ceea ce urmează să fac, apelez numărul pe care am jurat să nu îl folosesc până când nu îmi voi recupera stabilitatea.

Dar mă simt mult prea pierdută.

― Adriana?

Vocea lui e plină de entuziasm. De speranță. Aș vrea să zâmbesc la o așa salutare, dar parcă am uitat cum se face.

― Bună, Martin.

― Te simți bine? Vocea ta...

Îmi dreg ușor glasul, schimbând poziția pe bancă și încercând să îmi controlez emoțiile care mă depășesc.

― Sunt bine. Doar puțin obosită.

― Cum se face că ai sunat?

Înghit în sec.

― Te deranjează?

Răspunsul lui vine imediat. Aproape că nu ajung să termin fraza.

― Nu! Doamne, nu! Sunt fericit că îți aud vocea. Doar că ai spus că aveai nevoie de timp și nu mă așteptam sa suni atât de curând. Deși, sincer, speram să o faci încă de când ai ieșit pe ușa aia și ai urcat în taxi.