De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 3 - IZBUCNIREA - PART 1

Sunt așezată la masă, lângă Martin, iar părinții mei sunt în fața noastră, râzând și bucurându-se de discuția pe care o poartă.

Dar nu reușesc să mă concentrez pe nimic din ceea ce se discută. Sunt amorțită, pierdută, de parcă aș avea capul pe undeva sub apă. Încerc să respir, dar plămânii mă ustură.

Îmi frec stresată mâinile în poală, fixând un punt precis al farfuriei de care nu m-am atins.

Martin cred că bănuiește că ceva e în neregulă, căci pot percepe faptul că se oprește din vorbit, iar în următoarea clipă, mâna lui este în poala mea, trecându-și degetele peste mâinile pe cale le țin strâns unite.

― Adriana, te simți bine? întreabă mama și, dacă nu aș fi atât de amețită în momentul ăsta, aș râde.

E pentru prima dată când îmi vorbește direct din momentul în care a ajuns cu tata. Nici el nu e mai presus. Nu scoate un cuvânt.

― Scumpo, nu ai de ce să fii tristă. Este Martin alături de tine. Vei fi fericită aici cu el, trebuie doar să te adaptezi situației și să încerci să o iei de la capăt.

― Atât de ușor, nu-i așa? mă trezesc mormăind, tonul scăzut și sufocat pe care îl folosesc luându-mă prin surprindere până și pe mine.

Parcă vorbește o altă persoană.

― Pocnesc din degete și îmi dau resetare  generală. O nouă viață. Nu merge așa, mamă. Am deja o viață. Doar că voi nu vreți să o acceptați și continuați să îmi evitați întrebările. Ce ascundeți?

În sfârșit, mă simt în stare să îmi ridic privirea în ochii mamei și o fixez cu atenție, observând cum pielea îi devine palidă. Parcă e pe cale să leșine.

― Adriana! icnește tata, stupefiat.

― Am nevoie de aer, mă trezesc izbucnind, urmând să mă ridic de la masă, răsturnând farfuria în graba mea și o iau la fugă spre ușa de la intrare, grăbindu-mă să ajung în curtea din față.

Inspir adânc aerul răcoros și mă așez pe scara rece, înconjurându-mi corpul cu brațele.

Părinții mei îmi ascund lucruri importante. Acum sunt sigură. Am văzut pe chipul lor teroarea atunci când s-au pus în discuție amintirile mele. Încearcă cu disperare să le țină îngropate. Eu nu pot să accept asta. Nu pot să fiu lângă astfel de persoane manipulatoare. Am nevoie să știu ce s-a întâmplat în toți acești ani, dar nu o voi putea face lângă ei, care continuă să mă împingă parcă forțat în brațele lui Martin ce, cu un discurs frumos ca cel de mai devreme, îmi poate lua gândul de la ceea ce vreau să fac cu adevărat. Să îmi amintesc. Să mă străduiesc să caut răspunsuri.

Când în sfârșit fac un pas în față, ei mă trag doi în spate. Sau cel puțin asta vor. Să fiu micuțul animăluț maltratat al lui Martin. Să aibă el grijă de mine de parcă aș fi un copil.

Oftez ușor atunci când mă gândesc la el. Mă iubește. Iar eu nu îl pot iubi înapoi. Nu pot. Chiar dacă aș vrea, ceva mă ține pe loc. E ca și cum aș primi semnale de la univers să dau înapoi. Iar eu nu înțeleg de ce ar trebui să o fac. Dar știu că un motiv există. Nu mai am nimic în afară de instinctele mele. Iar dacă mă forțez să nu îmi urmez instinctele, să nu îmi ascult conștiința care are atât de multe de spus, devin o străină.

Inspirând adânc aer în piept, caut curajul necesar de a mă ridica de pe scara asta, de a mă întoarce înapoi și, când mă aflu în încăperea unde toți sunt încă așezați la masă și își întorc privirile confuze în direcția mea, arunc bomba:

― Vreau să mă mut singură.

Martin tresare purternic și disperarea din privirea lui îmi întoarce stomacul pe dos.

Nu îi pot face asta! mă gândesc imediat, dar apoi realizez că nu am de ales.

E vorba de propria mea viață. Lui Martin nu îi va fi bine cu mine dacă eu nu mai recunosc nici măcar propria persoană.

― Ai înnebunit? Ești amnezică, scumpo! Nu te poți descurca singură! strigă tata, sărind de pe scaun ca ars și venind în direcția mea.

― Sunt amnezică, nu invalidă. Te asigur că mă voi descurca. Am un cont bancar, am bani destui pe el cât să mă descurc singură.

― Bani de la noi! strigă mama, iar eu o privesc cu furie.

― Îi vrei înapoi? o întreb, iar ea rămâne mută preț de câteva clipe, urmând să ofteze, îndurerată.

― Nu, iubito, sunt pentru tine...

― Atunci cred că îmi pot rezerva dreptul de a alege ce să fac cu ei, dacă sunt pentru mine. Nu? Nu pot sta aici. Nu pot. Simt că o iau razna.

Nu mai aștept să adauge ceva sau să încerce să mă dea la întors, căci mă reped spre scări, căutând să ajung cât mai repede în dormitor unde mă așez la birou și îmi deschid laptopul.

Trebuie să caut un loc unde să pot sta singură. Liniștită. Unde să îi pot oferii minții mele timpul necesar să coopereze. Dacă rămân aici, îmi fac mai mult rău.

Nu durează mult înainte ca Martin să dea buzna, încercând să mă dea la întors, dar nu îi dau ocazia.

― Martin... Mă iubești? Cu adevărat? E adevărat tot ce ai spus?

Rămâne blocat în fața mea, durerea citindu-se pe chipul schimonosit.

― E totul adevărat...

― Atunci mă vei lăsa să plec. Am nevoie de asta.

― Nu... Ana, nu! strigă, iar o durere ascuțită îmi străpunge imediat tâmplele.

― Nu îmi spune așa! Sunt Adriana. Nu Ana.

Martin se apropie mai mult, apucandu-mă de braț. Nu e un gest agresiv, ci mai degrabă disperat.

― Te implor, rămâi cu mine. Nu vreau să te pierd.

Răsucește scaunul astfel încât să stăm față în față.

― Nu pot să te pierd... murmură, prinzându-mi capul între palme. Te iubesc ca naiba! Nu îmi face asta!

Îmi vine să plâng atât de tare încât să scufund întreaga casă, dar nu îl pot lăsa să continue.

― Mă vei pierde cu adevărat dacă mă vei forța să rămân într-un loc în care mă simt atât de străină. Martin, nu pot fi aici! Cel puțin nu acum. Am nevoie de timp să îmi revin în fire. Să mă obișnuiesc cu chestia asta. Te rog, dă-mi timp!

Martin expiră o cantitate absurdă de aer, urmând să încuviințeze frenetic.

― Ok... Ok. Ai nevoie de timp. Pot face asta, iubito. I-ați tot timpul de care ai nevoie, dar spune-mi că nu mă părăsești. Nu pot trăi știind că nu te voi mai vedea vreodată.

Instinctiv, îmi trec palma peste obrazul lui cald și îi zâmbesc sincer.

― Doamne! Nu mă duc să mă arunc de pe un pod, Martin! E o chestie temporară. Am nevoie să fiu singură o perioadă. Iar, dacă reușesc să îmi fac ordine în cap, să mă descurc cu ideea și să găsesc puterea de a continua, mă voi întoarce. Nu e un adio.

Zâmbește grav, evident terorizat de idee, dar nu insistă. Iar pentru asta îi sunt recunoscătoare.