De două ori... tu - VOL 1 -

CAPITOLUL 2 - COMPLICAȚII - PART 1

― Cum te simți? întreabă Martin cu un zâmbet larg.

― Sunt bine, răspund, încercând să nu arăt cât de deprimată sunt, de fapt.

Mă fixează atent, parcă știind că ceva nu miroase a bine. Ochii îi sunt aproape închiși din cauza razelor soarelui mult prea puternice. În sfârșit, după o săptămână de timp sumbru și răcoros, avem parte de o zi frumoasă.

Martin a insistat mult să ieșim la o plimbare, în ciuda faptului că eu aș fi preferat să stau înăuntru. Încă nu mi-am revenit din starea de negare, încă nu am scăpat de senzația aceea oribilă de înstrăinare. E ca și cum m-aș forța să fiu o altă persoană doar ca să nu dezamăgesc pe nimeni. Nu mă recunosc așa cum sunt acum. Logodită cu un inginer mult prea sofisticat și locuind într-o casă care, evident, nu mă face să mă simt la locul meu. Ceva lipsește. Ultimele amintiri pe care le am sunt de la începutul ultimului an de liceu. De atunci, până acum, cum m-am schimbat atât de mult? Cum am ajuns de la o fată care iubea motocicletele și pericolul la a fi o femeie care a ales o stradă monotonă? Căci, în ciuda faptului că nu aș spune niciodată cu voce tare asta, viața lui Martin e monotonă. Nu îmi imagienz cum aș fi acceptat de bunăvoie să fiu cu el.

Dar iubirea e oarbă. Poate îl iubeam atât de mult încât am ajuns să renunț la concepțiile mele. La stilul meu de viață.

Îmi amintesc cum obișnuiam să o aduc pe mama în pragul disperării ori de câte ori apăream în pragul ușii îmbrăcată toată în piele ieftină și deteriorată, călare pe o motocicletă aproape distrusă, dar ținută în picioare de câteva improvizații făcute de un amator.

Nu îmi amintesc cine reparase motocicleta aia... Dar țin minte că această chestie s-a întâmplat prin ultimul an de liceu. Cam pe unde amintirile au început să dispară. Din perioada aceea îmi amintesc foarte puțin. Frânturi mici, urmate de o mare gaură neagră care s-a extins până la momentul în care m-am trezit la spital, ani mai tarziu.

Țin minte că, atunci când m-am trezit din comă, eram ferm convinsă că sunt încă în liceu. Părinții mei au izbucnit în lacrimi, iar Martin, care era și el acolo, își trecea disperat mâinile prin păr. Nu înțelegem de ce reacționau în felul acela, iar când am aflat câți ani au trecut, de fapt, de la ultimul an de liceu, am crezut că e o glumă proastă. Eram atât de speriată de ideea amneziei încât încercam să mă conving că părinții mei îmi joacă o farsă întunecată și fără sfârșit.

Apoi am început să pun întrebări, iar răspunsurile lor evazive nu făceau decât să mă sperie și mai rău. Păreau să îmi ascundă cu disperare ceva. Despre accident. Poate și despre alte lucruri. Nu vor să îmi spună cine a provocat accidentul. Sau ce. Sau cum de am ajuns în mașina aia. Cu cine?

― Adriana!

Tresar puternic, rasucindu-mă în direcția lui Martin și abia apoi realizez că eram atât de pierdută printre gânduri încât nu am fost atentă la tipul de pe bicicletă care era să mă lovească. În schimb, el, încercând să mă evite, s-a răsturnat cu bicicleta și acum se vaită de durere, întins pe asfalt.

― Îmi cer scuze! Îmi pare atât de rău, nu eram atentă! îi spun bietului băiat, iar acesta îmi arată imediat semnul mijlociu.

Aș putea să mă simt jignită de gestul lui, dar realziez că are tot dreptul. Până la urmă, uite ce am făcut.

― Uită-te pe unde mergi, naiba să te ia!

Martin se poziționează imediat în fața mea, purtând pe chip o expresie stupefiată.

― Ai grijă cum vorbești. Ai tot dreptul să fii nervos, dar la fel am și eu dreptul să îți fac bicicleta aia praf dacă îi mai vorbești încă o dată așa!

― Calmează-te, Tarzan. Ai face mai bine să îi spui târfei să te țină bine de mână dacă nu e în stare să meargă singurică.

Izbucnesc eu înaintea lui Martin. Strig la nemernic un "Hei", apoi mă reped spre locul în care zace și îl lovesc cu pumnul în plină față, făcându-l să strige de durere.

Suntem într-un parc aglomerat, iar toți cei din jur mă privesc de parcă aș fi eu personajul negativ.

― Adriana...

Vocea lui Martin se face imediat auzită și, înainte să îl lovesc din nou pe băiat, sunt trasă înapoi, iar brațele îmi sunt blocate la spate.

― Mușcă-mă! strig la nemernicul care acum se ridică în picioare și culege ce a mai rămas din bicicleta lui, încercând să o pună în picioare.

― Adriana! Lasă-l! strigă Martin la mine, urmând să mă tragă cu forța departe de rahatul care își ia tălpașița.

― Credeam că ești de partea mea, îi spun pe un ton rece, iar el mă fixează derutat.

― Sunt! Dar nu poți pur și simplu să îl iei la bătaie!

― Nu erai tu cel care îi amenința bicicleta cu câteva momente în urmă? Sau voiai să îl înveți tu o lecție în timp ce eu stăteam deoparte și încasam jignirile?

― Calmează-te! îmi spune deodată, iar eu văd negru în fața ochilor.

Mă trezesc lovindu-l peste față cu putere, făcându-l să mă privească cu o expresie șocată. Pare nervos și incredul în același timp.

― Nu îmi spune să mă calmez.

Se apropie ușor de mine, iar eu aș vrea să dau înapoi, dar rămân blocată în loc, simțind o puternică durere de cap care parcă mă paralizează.

Scot un sunet strident de durere, prinzându-mi capul între palme, încercând în zadar să ameliorez durerea.

Deodată, nu mai sunt în parc, ci sunt într-o mașină care merge cu viteză mare. Cineva strigă cu putere. Nu reușesc să înțeleg ce spune.

O altă persoană vorbește. Strigă și ea pe un ton care mă face să cred că plânge: "Nu o aduc înapoi!"

Durerea de cap continuă să crească, apoi viziunea dispare în momentul în care mă simt cuprinsă de două brațe.

― Adriana! Iubito, ce ai?

Martin mă strânge cu putere la piept, iar eu încerc să îmi controlez respirația agitată.

― "Nu o aduc înapoi..." spun, parcă în transă.

― Poftim? întreabă cu vocea scăzută, capătă.

― Cineva vorbea... A spus "Nu o aduc înapoi."

Martin mă strânge mai tare, urmând să mă conducă cu pași mici în direcția opusă. Ne întoarcem acasă?

― E în regulă, iubire. Nu e nimic.

Îmi sărută creștetul capului, dar eu nu reușesc să mă mai gândesc la nimic decât la vocea aceea. Atât de familiară... Pot jura că știu despre cine e vorba, dar mintea mea nu cooperează.

Vorbea despre mine? Pe mine nu voia să mă aducă înapoi?

Încerc să îmi dau seama unde am mai auzit vocea aia, dar nu reușesc să ajung nicăieri. Un lucru e cert: Nu e cineva cu care am vorbit din momentul în care m-am trezit în spital. Și totuși glasul îmi e cunoscut. Mai cunoscut decât al lui Martin.

Cine naiba e?