Șoaptele trandafirilor

Capitolul V

Dougal se afla în seră la o săptămână după uciderea lui Angus, lustruind lama săbiei pe care o găsise în mod misterios ascunsă sub canapeaua egipteană, când soţia lui dădu buzna în încăpere, trântind uşa în urma ei cu destulă forţă cât să facă flăcările lumânărilor să pâlpâie.

Îşi suflă o şuviţă arămie din ochi.

- Sper că ascuţi sabia aia ca să o foloseşti pe gâtul gros al Iui Morgan MacDonnell.

Dougal ridică o sprânceană, dorindu-şi ca şi oamenii săi să o poată vedea acum.

Ca stăpână a lor, Elizabeth era un exemplu de maniere şi rafinament. Poruncile ei rostite pe un ton blând nu acceptau nici o nesupunere, şi totuşi, doar în prezenţa lui toată înflăcărarea îi ieşea la suprafaţă. Lui Dougal îi plăcea, întrucât, odată cu acea înflăcărare ieşea la lumină şi pasiunea arzătoare a unei femei, nu a unei doamne.

Dădu jos o oglindă aurită de deasupra şemineului şi atârnă sabia la locul ei, admirându-i liniile pure şi masculine pe acel teritoriu feminin.

-Vrei să discutăm despre ceva, draga mea? întrebă el blând.

Cu o exclamaţie furioasă, lipsită de cuvinte, Elizabeth începu să păşească agitată, mânecile largi ale rochiei fluturând cu fiecare pas. întinse mâinile, mângâindu-şi delicatele comori, parcă pentru a-şi extrage din ele alinarea.

Avea mâini frumoase, linia lor delicată fiind întreruptă doar de inelul de logodnă cu rubin, primit de la el. Erau mâinile unui artist, croite de Dumnezeu nu pentru a sculpta sau picta, ci pentru a îngriji lucrurile vii din grădina ei. Dougal putea jura că văzuse trandafiri deschizându-şi petalele spre soare la cea mai uşoară atingere a degetelor sale. După douăzeci şi trei de ani de căsnicie, atingerea ei încă avea acelaşi efect asupra lui.

Elizabeth se întoarse spre el.

- Au trecut şapte zile şi tu nu ai făcut nimic. Poate că în urmă cu o sută de ani ai fi fost stăpânul şi regele acestor pământuri,
dar acum suntem conduşi de legile engleze. De ce nu ai chemat soldaţii să îl ia?

Dougal ar fi vrut să fie rege. Avea nevoie de înţelepciunea unui Solomon pentru a lua decizia în faţa căreia se afla. Un spirit ancestral şi încăpăţânat protestă la imaginea soldaţilor britanici invadându-i casa.

-Sub ce acuzaţie, Beth? Suferinţă? Furie neputincioasă la vederea propriului tată ucis în faţa ochilor lui? Acestea nu sunt pacate nici în ochii regelui, nici în ai lui Dumnezeu.

- Cum rămâne cu păcatul comis împotriva fiicei tale? De-abia s-a atins de mâncare de atunci. O aud păşind agitată în dormitor în orele târzii ale nopţii. S-ar putea să nu-şi revină niciodată!

Dougal bănuia că soţia sa avea dreptate, deşi motivele lui difereau în mod drastic de ale ei.

- Ce ai vrea să fac? Să îl biciuiesc în public? Să îl spânzur?

Fruntea ei delicată se încruntă.

- Fratele meu William are relaţii. Sunt convinsă că marina britanică ar fi încântată să accepte o asemenea creatură robustă în serviciul lor.

Dougal rareori ridica vocea la soţia sa; tonul lui calm îi transmitea dezamăgirea mult mai eficient.

-Aşadar, propui să îl înrolăm în marină împotriva voinţei lui. Din câte îmi amintesc, tu erai întotdeauna prima care îl apăra pe flăcău. „Tânjeşte după atingerea unei mame", aşa spuneai, „dar este prea mândru ca să recunoască". De unde setea asta bruscă de răzbunare?

Elizabeth îşi plecă privirea. Amândoi ştiau că propunerea ei nu avea de-a face cu răzbunarea, ci cu teama. Teama pricinuită de felul în care Morgan o privise pe fiica ei. De felul în care o atinsese.