Șoaptele trandafirilor

Capitol XXV

- Nu mai intru acolo cu ea! Excelenţa sa n-are decât să m-arun- ce afară în stradă dacă vrea. Pur şi simplu nu merită. Servitoarea îşi şterse ochii roşii cu şorţul.

-Haide, Bea, nu spune lucruri de-astea. Ştii că mama ta se bazează pe tine să aduci mâncare în casă pentru frăţiorii şi surioarele tale.

- Dar e un monstru! se plânse slujnica şi se aruncă în braţele consolatoare ale bucătăresei.

Bucătăreasa o bătu pe spatele-i împovărat, făcând schimb de priviri cu una dintre celelalte servitoare care se adăpostiseră în paradisul plin de fum al bucătăriei. Fuseseră agitate şi speriate toată dimineaţa, discutând şi punând pariuri pentru a hotărî care va fi următorul suflet nefericit care va fi aruncat în bârlogul tinerei leoaice. Chiar şi bonusurile frumuşele oferite de duce începuseră să nu le mai tenteze.

Bucătăreasa tresări când auzi clinchetul urgent al clopoţelului servitorilor. Se uită urât la tavan, dorindu-şi cu o răutate necaracteristică ei, ca nepoata invalidă a ducelui să fi avut lanţul aurit al clopoţelului înnodat în jurul gâtului ei delicat. Stăpânul Stefan instalase acel aparat blestemat în ziua în care ajunsese acolo Sabrina - fără să ştie că zăngănitul acela melodios al clopoţelului avea să-i bântuie chiar şi când fugeau de casă.

Fata fusese într-o stare îngrozitoare din noaptea precedentă.

Ţinuse servitorii treji până în zori, sunând din cinci în cinci minute pentru comprese de pus pe piept, masaje la picioare şi cârpe reci pentru tâmplele care o dureau. Angajatorul lor blajin se încuiase de atunci în bibliotecă, în timp ce Enid şi Stefan se retrăseseră în liniştea relativă a grădinii.

Bucătăreasa se cutremură de groază când clopoţelul sună din nou - clinchetul lui neobosit îi asurzea atât de tare pe toţi, încât nici nu auziră ciocănitul ferm de la uşa din faţă.

Obiectul temerilor slujitorilor stătea singură pe canapeaua din salonul de dimineaţă, clocotind de furie.

Sabrina trase încă o dată fără milă de frânghia clopoţelului, doar că aceasta i se desprinse în mână. Rămase mută uitându-se la el - din ce în ce mai panicată. Nu se auzeau paşi grăbiţi pe coridor şi nici foşnetul de livrea de satin. „Nu vine nimeni", se gândi ea. Poate că nu va mai veni nimeni niciodată. Poate că avea să fie lăsată singură, iar temerile şi îndoielile ei vor fi singurele care îi vor ţine companie.

A, şi picioarele ei.

Îşi feri din nou privirea. Cupidonii auriţi care decorau şemineul îi zâmbeau prosteşte. Sabrina obligase servitorii să facă focul în cămin, în ciuda faptului că în încăpere era o căldură sufocantă.

Lumina soarelui de dimineaţă o lovea prin ferestrele batante ca un pumn batjocoritor. Sudoarea i se prelingea între sâni. Trase frenetic de corsajul halatului ei, apoi se obligă să stea cu mâinile împreună şi fixate în poală.

Poate că gestul acela rigid i-ar fi păcălit pe alţii - dar pe ea nu o păcălea. Începea să piardă controlul. Se agăţase cu disperare de el luni de zile, manipulându-se pe sine şi manipulându-i pe toţi cei din jurul ei - ca şi când acest lucru ar fi putut ispăşi cumva momentul acela aproape fatal în care pierduse controlul şi aproape căzuse în prăpastie. Fără armura aceea protectoare, se temea că se va frânge într-o mie de cioburi fragile şi că vântul cald de primăvară o va împrăştia în mii de direcţii.

- Să te ia naiba, Morgan MacDonnell, şopti ea.

Morgan era cel care îndrăznise să intre cu paşi mari înapoi în viaţa ei şi să-i zdruncine echilibrul - aşa cum făcuse mereu, de altfel. Era mereu acolo să o împingă, însă nu era niciodată în apropiere ca să o prindă când cădea.