Șoaptele trandafirilor

Capitolul XXIV

Sabrina nu mai putea să respire. Simţi o presiune familiară în piept. Flăcările lumânărilor din candelabre şovăiau şi păleau în faţa strălucirii hipnotice din ochii soţului ei. îndrăzni să îşi recapete suflul abia în clipa în care privirea lui se mută, respingând-o într-un mod atât de nepăsător şi flagrant, încât putea fi considerat jignitor.

Morgan.

Morgan era absolut magnific - era îmbrăcat într-o haină de culoarea vinului, care îi îmbrăţişa talia şi pica evazat peste şoldurile sale înguste, punând în evidenţă nişte pantaloni de aceeaşi culoare, scurţi până la genunchi şi croiţi perfect, astfel încât să-i dezvăluie muşchii conici ai coapselor. Lavaliera albă ca zăpada şi tivită cu dantelă îi încadra maxilarul de bronz. Avea părul curat - nedat cu pudră - strâns la baza cefei într-o coadă prinsă cu o bucată de catifea. Sub sărutul luminii candelabrelor, strălucea ca aurul lustruit.

Sabrina crezuse că Morgan pe care îl cunoştea ea era un om periculos... însă pe măsură ce acel străin elegant studia mulţimea rămasă cu gura căscată, cu un rânjet slab de amuzament întipărit pe buzele-i sculptate... realiză că era cu mult mai mult decât periculos.

Era un criminal, un hoţ şi un asasin al inimilor femeieşti, care nu arăta nici un strop de milă şi nici nu lua prizonieri. Frumuseţea lui masculină era irezistibilă. îşi desprinse cu greu privirea de la el, înainte să o orbească.

Deja începeau să răsune şoaptele.

-Cine Dumnezeului o fi? Contele de Montgarry? N-am auzit niciodată de el. E posibil să-i fi întâlnit părinţii la Edinburgh, dragă?

Se auzi un murmur masculin dezaprobator:

-Un barbar blestemat, nu crezi?

Îi urmă o şoaptă feminină foarte entuziasmată:

- O, da, într-adevăr barbar!

Sabrina descoperi că îşi răsucise cu disperare batista intr-un nod. Era descumpănită - încă nu îi venea să creadă că Morgan MacDonnell se afla acolo în acel moment - în sala de bal a casei din oraş a unchiului ei - în loc să conducă castelul din Scoţia şi să-i ofere vreunui scoţiene robuste - cum era Alwyn, de exemplu - copiii lui cu păr bălai. Morgan, Contele de Montgarry? Probabil înnebunise. Morgan nu era conte. Iar dacă ar fi fost intr-adevăr, atunci asta însemna că ea era contesă. Făcu ochii mari, uimită din nou.

Unchiul Willie şi mătuşa Honora zburară pe lângă ea ca nişte baloane nedumerite, în timp ce se grăbeau să-şi salute oaspetele. Sabrina o zări pe Enid în partea cealaltă a sălii de bal şi realiză că şi ea era transfigurată de vederea lui Morgan. Îşi încleştase mâinile de gulerul de dantelă pe care-l avea la gât, iar chipul ei părea mai străveziu decât rochia cenuşie pe care o purta. Sabrina se temu că verişoara ei avea să leşine - iar de data aceea nu va mai fi Ranald prin preajmă ca s-o prindă. Pedantul ei Philip părea extrem de încordat, iar chipul său afişa o expresie continuă de dezaprobare. Privirea lui Enid o ţintui imediat pe Sabrina, citind teama neajutorată din ochii verişoarei ei.

Loială ca întotdeauna, Enid îşi croi cu greu drum spre divan - cu Philip imediat în urma ei. Cu toate acestea, Enid nu ajunse prima la verişoara ei. Parcă treziţi brusc dintr-o transă provocată de străinul enigmatic, mai mulţi bărbaţi se grăbiră să vină lângă ea. Unul dintre ei îngenunche să strângă cioburile paharului spart, în timp ce altul se uită la ea şi apoi începu să şteargă şampania vărsată pe pătura de pe picioarele ei.

- Îndrăznesc să întreb, domnişoară Cameron... eşti bine?

- Nu te-ai tăiat, nu-i aşa? Un alt domn luă evantaiul pe care-l avea în poală şi începu să-i facă vânt frenetic, suflându-i în nas un nor de praf provenit din peruca lui.