Șoaptele trandafirilor

Capitolul XXVIII

Ploaia bătea pe lespezile de piatră din faţa geamului Sabrinei, într-un ritm atât melancolic, cât şi liniştitor. Lovea cristalul uşilor terasei şi aluneca în jos pe panouri în şiroaie şerpuite, întunecând grădina în nuanţe insuportabile.

Un ciocănit timid se auzi la uşă.

Fără să-şi schimbe poziţia în scaun, Sabrina zise:

- Intră.

Uşa se deschise în spatele ei.

- V-am adus nişte ceai, domnişoară. Bucătăreasa s-a gândit că s-ar putea să doriţi nişte biscuiţi proaspeţi. Să ştiţi că a cumpărat din banii ei merele de la un vânzător ambulant.

Sabrina afişă un zâmbet în clipa în care chipul pistruiat al Beei apăru în raza ei vizuală.

- Mulţumesc, Beatrice. Spune-i bucătăresei că sunt sigură că sunt minunaţi.

Bea aşeză tava pe măsuţa de ceai din apropierea Sabrinei, apoi se îndreptă, frământându-şi şorţul şi balansându-se de pe un picior pe altul.

- Mai e ceva, Beatrice?

Bea se uita la Biblia uzată care se ascundea sub mâinile încrucişate ale Sabrinei. O ţinea în braţe de trei zile, dar nimeni n-o văzuse niciodată deschizând-o.

- Mă întrebam dacă aţi dori să vă aduc altă carte să citiţi. Sau poate ghergheful, ca să vă mai înveseliţi.

Sabrina clătină din cap şi îşi reluă examinarea atentă şi visătoare a grădinii scăldate de ploaie.

- Nu, mulţumesc. Dar e foarte drăguţ din partea ta să întrebi.

Bea încă zăbovea în spatele ei.

- Să vă pieptăn părul, domnişoară? îi atinse foarte uşor părul cu degetele - era ca şi când un fulg ateriza pe grămada aceea de păr creţ, care-i trecea de umeri Sabrinei. N-aş fi ghicit că este atât de des. Îşi trase repede mâna înapoi, realizând că gestul fusese prea familiar.

Dar în loc de o mustrare, Sabrina îi oferi un zâmbet.

- Pot să mă pieptăn şi singură, dar îţi mulţumesc că ai întrebat.

Bea oftă şi se mulţumi să aşeze mai bine pătura în jurul picioarelor Sabrinei.

- O să-l trimit pe Teddy sus să vă mai aducă lemne pentru foc. Nu vrem să vă ia frigul din cauza umezelii. Aţi vrea să vă mut mai departe de uşă? S-ar putea ca aici să fie mai curent.

Sabrina clătină din nou din cap - mişcarea ei era la fel de slăbită ca a unui somnambul. O auzi pe Bea oprindu-se lângă pat să aranjeze o pernă şi să arunce un ciorap rătăcit pe spătarul unui scaun. Sabrina putea vedea reflexia slujnicei în fereastră - faţa ei era foarte încordată de îngrijorare.

- Dacă mai doriţi ceva, domnişoară... orice altceva... să sunaţi din clopoţel şi să mă chemaţi, da?

Sabrina încuviinţă din cap. Uşa se închisese deja în urma servitoarei, când aceasta şopti:

- Nu-ţi face griji, Bea. Sunt o Cameron. Şi noi obţinem mereu ceea ce ne dorim.

Îşi sprijini capul de spătarul scaunului şi închise ochii - chiar şi lumina slabă de dincolo de fereastră i se părea insuportabil de strălucitoare.

Două ore mai târziu, Bea intră în bucătărie, cărând tava de ceai neatinsă.

Clătină din cap cu tristeţe, întunecând şi mai mult expresia răbdătoare de pe chipul bucătăresei.