Șoaptele trandafirilor

Capitolul XXIII

- C'est magnifique!(1) proclamă francezul, sărutându-şi vârfurile degetelor.

Morgan se cutremură şi pufni ca un armăsar câştigător pe cale să o ia la goană, în timp ce croitorul se fâţâia în jurul său, oprindu- se doar pentru a-i împunge cu degetul muşchii binefăcuţi ai abdomenului. Pugsley se trezi din stupoarea sa mulţumită de sine ca să mârâie încet la gestul îndrăzneţ al croitorului.

Omuleţul se uită chiorâş la Morgan.

- Quelle bete jolie!(2)

- Ce a zis? ceru să ştie Morgan, încruntându-se la Dougal. Să-l omor?

- A zis că eşti o bestie frumoasă, şi nu, aş prefera să n-o faci, răspunse Dougal sec, de pe scaunul său de la fereastră. Cel puţin nu până ne face factura pentru serviciile sale. Am auzit că sunt îngrozitor de scumpe.

Ranald îşi sărută propriile degete unite şi-i suflă lui Morgan un pupic batjocoritor.

- Nu fi aşa de rău cu mititelul, Morgan. Chiar cred că a început să te placă. 

Într-o săptămână, sera familiei Cameron fusese transformată într-un atelier de croitorie. Role întregi de postav şi de mătase acopereau fiecare suprafaţă. Un manechin de croitorie privea tot ce se întâmpla, cu un amuzament fără chip.

Când croitorul prinse o bucată de hârtie cu bolduri între buzele aspre şi dispăru în spatele lui, Morgan îşi roti gâtul, neavând încredere să-l scape din ochi pe omul cu perucă. Cele mai grave suspiciuni ale sale se confirmară, când simţi o presiune pe tartan. Se smuci înapoi, rezultând o luptă hotărâtoare asupra tartanului său uzat.

- De ce eşti aşa de timid, Morgan? îl dojeni Ranald. Te-am mai văzut scoţându-ţi chiloţii şi încă la insistenţe mult mai mici.

- Nu şi pentru el! Morgan trase apoi atât de tare de tartan, încât omuleţul se învârti până-n partea cealaltă a camerei. Dougal îl prinse înainte să se rostogolească pe fereastra deschisă.

Croitorul scuipă o gură plină de bolduri, apoi urmă o revărsare de cuvinte franţuzeşti de ocară. Chipul său căpătă o nuanţă alarmantă de roşu. Flutură pumnii încleştaţi şi începu să bată din picioare. Morgan se holba la el cu un respect nou descoperit, uimit de faptul că o creatură atât de mică putea să se înfurie atât de tare.

Tirada omului se încheie într-o engleză stâlcită:

- Eu venit departe din Paris. Trebuie să mă lase să-i iau măsurile, mais oui(3 )?

Temându-se în mod evident că omul va ajunge să facă o criză de apoplexie, Dougal aşeză diplomat un braţ în jurul umerilor săi. Îi aruncă o privire de avertizare lui Morgan, apoi îl ghidă pe om să se îndepărteze de obiectul furiei lui, murmurând cuvinte de alinare în limba franceză.

Simţindu-se atât nesăbuit, cât şi vulnerabil, Morgan începu să-şi aranjeze tartanul zdrenţuit cu toată demnitatea pe care o putu aduna.

Ranald se dezmetici.

- Nu te descuraja, omule! Ţine minte ce ţi-a spus soţia lui Cameron. Biata fată se ofileşte pe picioare fără tine. Ar putea muri dacă n-o ajuţi.

Nici unul din ei nu văzu când Dougal ridică ochii spre cer. Nici Cameron însuși nu știa dacă va trebui să-și ceară iertare sau să cerșească ajutorul ceresc în clipa în care ginerele său va afla adevărul.

- Nu, Morgan. Nu furculiţa aceea... cealaltă. Morgan trase repede mâna înapoi, de parcă argintul strălucitor i-ar fi ars carnea. Cea din dreapta, de lângă şervet.