Șoaptele trandafirilor

Capitolul XXXII

Sunetul era atât frumos, cât şi înspăimântător - ceva ce nu fusese menit să fie ţinut închis între zidurile conacului... iar primul ei instinct fu acela de a-şi acoperi urechile cu mâinile.

Era ceva ce nu putea suporta. Degetele-i zburară spre tâmple, dar acel sunet încă se învolbura în jurul ei, penetrându-i fiecare por şi strecurându-se dintr-un instinct infailibil, drept în rana deschisă din inima ei. Jelea iubirea şi pierderea şi o viaţă întreagă de oportunităţi pierdute. Cânta amar despre trădare şi regret, azvârlind note sclipitoare... ca nişte lacrimi care cădeau în fântâna fără fund a durerii.

Era vocea oricărei femei... Cameron sau MacDonnell... care pierduse un tată, un frate, un soţ sau un fiu din cauza urii fără sens care domnea între acele două clanuri ale lor. Era tânguirea tuturor femeilor de-a lungul veacurilor care fuseseră obligate să sacrifice dragostea pentru mândrie.

Era vaietul de la ţărmul mării al Penelopei, care aştepta întoarcerea lui Ulise... al Dinei care plângea peste trupul frânt al lui Sihem, omul care o siluise şi o adorase... al Evei care era alungată din grădina raiului şi jelea trădarea şarpelui.

Eve.

Sabrina se ridică brusc, luptându-se să îndepărteze vraja bocetului întunecat. Ramificaţiile sale răsunătoare împleteau o pânză de păianjen a distrugerii... O pânză în care deja era prinsă familia ei... şi în care urma să intre şi Morgan. Totuşi, ea se lupta cu ea, ştiind foarte bine că trebuia să găsească ceva puternic şi suficient de rezistent, încât să poată rupe firele acelea acaparatoare.

Privirea ei frenetică cercetă solarul plin de umbre, dar nu găsi nimic cu excepţia comorilor mamei ei... obiecte de lux fragile, care costaseră o avere, dar care în acel moment erau lipsite de valoare.

Din spatele bisericii se ridicau nori grei de fum. Dacă focul se răspândea până în partea din faţă a bisericii - unde se afla familia sa - aceştia nu vor mai fi liniştiţi, ci vor ţipa de groază. Fiecare notă tânguitoare a cimpoiului îi bubuia în creier Sabrinei, înecând strigătele lor imaginare. Gândindu-se cu disperare că măcar va fi scutită de a le auzi, se prăbuşi pe spătarul canapelei.

Lumina lunii se unduia în jurul lamei masive a săbiei Cameron cu două tăişuri, care stătea atârnată deasupra vetrei. La vederea ei, Sabrinei i se întretăie răsuflarea. Arma aceea străveche, zgâriată şi ciobită de nenumărate bătălii nu avea ce căuta în sera elegantă... şi, cu toate astea, atârna acolo, strălucind în lumina diafană, ca o nouă speranţă.

În momentul acela nu ştia dacă să râdă sau să plângă. Sabia aceea nu ar fi fost mai de neatins nici dacă atârna de lună de un fir transparent. Îşi aminti apoi că, undeva, demult, i se păruse la fel de imposibil şi să obţină afecţiunea lui Morgan. Iar dacă tenacitatea tatălui ei o învăţase un lucru, acela era că nimic nu era imposibil, dacă ţi-l doreai suficient de mult.

Nu avea nici timp şi nici răbdare să se lupte cu picioarele ei slabe. Sprijinindu-şi greutatea în palme, se trase spre marginea canapelei şi se aruncă peste ea. Se lovi tare de pământ şi-şi muşcă limba.îşi folosi braţele şi şoldurile ca să se mişte şi se târî spre vatră. O împiedicau poalele cămăşii de noapte, care se încolăceau în jurul greutăţii moarte a gambelor ei. Bocetul neîncetat al cimpoiului înăbuşea sunetul strădaniei ei.

Ajunse apoi la destinaţie, gâfâind de epuizare. înainte să poată ajunge la sabia Cameron, fu nevoită să lase atât de mult capul pe spate, încât părul ei mătura podeaua. Sabia tremura sub privirea ei înceţoşată, legănându-se ca un pendul între osândire şi speranţă.

Înfipse degetele în vatră şi se ridică uşor, uşor, piatră cu piatră... până când unghiile ei perfecte se rupseră şi începură să sângereze. După câteva minute - care i se părură o eternitate, reuşi să se ridice în picioare. Doar că acestea îi tremurau din cauza efortului neobişnuit. Se clătină pe pietrele neuniforme.