Șoaptele trandafirilor

Capitolul XVIII

Membrii clanului lui Morgan reacţionară aşa cum se cădea după o viaţă întreagă de antrenament - scoţând armele şi ascunzându-se. Zăpada se împrăştie ca un praf, de îndată ce Ranald o doborî pe Enid şi o rostogoli la adăpost. Sabrina rămase singură şi nedumerită în faţa balotului de fân. Dacă înainte oamenii râdeau şi dansau, acum atmosfera devenise tensionată şi nu se mai auzea nimic cu excepţia tropăitului rapid al copitelor de cai care se apropiau.

Morgan îşi reţinu o înjurătură. Îşi domoli primul impuls sălbatic de a se grăbi spre curte şi de a se năpusti asupra Sabrinei - ştia că toţi cei din clanul MacDonnell erau renumiţi pentru faptul că mai întâi trăgeau şi abia apoi îşi cereau scuze din toată inima. Nu îndrăznea nici măcar să strige un ordin, de teamă să nu-i sperie. Înjură încet, dar pătimaş şi se forţă să coboare dealul cu paşi mici şi măsuraţi.

Un călăreţ singuratic intră în curte la galop şi se trezi faţă în faţă cu ţevile şi tăişurile a cincizeci de arme. Chiar şi de la distanţa la care se afla, Morgan putea vedea că era un singur flăcău - doar cu câţiva ani mai în vârstă decât băiatul care îi avertizase că se apropia cineva.

Oprirea lui bruscă fu urmată de o tăcere apăsătoare - pistoalele se armară, mâinile pregătiră arcurile, săbiile ieşiră din teacă, iar ochii care până atunci străluciseră de bucurie se mijiră, hotărâţi să ucidă.

Morgan o văzu pe Sabrina cercetând frenetic chipurile membrilor clanului lui pentru a găsi o explicaţie a comportamentului lor ciudat. Cunoştea privirea aceea - o văzuse adesea, atât pe chipurile lor, cât şi pe al lui -, era promisiunea de oţel a morţii. Şi era la fel de necruţătoare şi de neclintit precum duhoarea metalică a sângelui care îmbiba acel pământ însetat.

Ea aruncă un zâmbet şovăielnic şi-şi adună fustele. Când înţelese ce voia să facă, înjurătura lui de mai devreme se transformă într-o singură rugăciune fără cuvinte.

Îl străfulgeră o imagine puternică şi cumplită, care-l făcu să se cutremure cu totul - cu ea prăbuşită în zăpadă, cu pieptul străpuns de o săgeată sau de un glonţ. Dar se forţă să continue să meargă şi să micşoreze distanţa dintre ei. Mai avea de parcurs câţiva metri şi apoi o putea atinge.

Aproape că îndoi şi el picioarele, fără să-şi dea seama, în clipa în care Sabrina ţâşni înainte, aruncându-se în calea tuturor armelor îndreptate spre călăreţul din clanul Cameron.

O veselie forţată îi lumină oarecum vocea femeii, care spuse:

- Ia, uitaţi-vă şi voi, cu toţii! Caden Cameron a venit călărind tocmai de acasă! Fergus? Ranald? Ieşiţi afară şi veniţi să-l cunoaşteţi pe vărul Caden. E al doilea fiu al vărului meu de gradul trei. Suntem prieteni de când eram copii, nu-i aşa, Caden? Ai adus vreo scrisoare sau ai venit doar în vizită?

Hăţurile tremurau în mâinile băiatului. Sub părul său negru dezordonat, chipul îi devenise alb ca varul şi, în ciuda faptului că era destul de frig, broboane de sudoare luceau pe pielea lui palidă, începu să i se audă vocea răguşită.

- Am a-a-adus o scrisoare, domniţă Sabrina. În plus, nu cred că aş avea t-t-timp pentru o vizită.

Mâna lui Morgan se strânse în jurul braţului Sabrinei. Nu mai simţise niciodată ceva atât de primitor precum căldura stăruitoare degajată pe sub mânecă de carnea ei. O strânse mai ferm, parcă încercând să se asigure că era realitate şi nu vreo plăsmuire.

- Prostul naibii, mârâi încet. Nu ai nici un dram de...

- Decenţă? Judecată sănătoasă? şuieră ea spre el. Nu s-ar vorbi de bine despre ospitalitatea ta dacă-l trimiţi pe acest biet băiat înapoi în Cameron atârnat peste şa şi ciuruit de găuri.