Șoaptele trandafirilor

Capitolul XVII

Sabrina fu primul Cameron care cuceri castelul MacDonnell fără să fi tras un singur foc de armă.

Cuprinsă de încrederea inspirată de devotamentul înduioşător al soţului ei şi apărată de aprigul Fergus, privea cu o plăcere ascunsă cum oamenii lui Morgan se aruncau la picioarele ei, predându-se. Cei care încă îndrăzneau să o batjocorească sau să o insulte cel mai probabil sfârşeau cutreierând coridoarele într-o căutare zadarnică a dinţilor împrăştiaţi.

Doar Eva rămase imună la farmecele Sabrinei, dar era prea deznădăjduită, astfel încât nici Fergus, nici Morgan nu aveau curajul să o corecteze.

Chiar şi Fergus avea ocazional nevoie să i se aducă aminte că civilizaţia poposise în MacDonnell. Sabrina intră în salon într-o dimineaţă şi îl văzu cu pumnul mătăhălos ridicat asupra unui băiat ghemuit înaintea lui, care îi vărsase lapte de capră pe tartan. Morgan se pregătea să îi urecheze pe amândoi, dar fu suficient ca Sabrina să ridice crispată dintr-o sprânceană pentru a îndrepta lipsa manierelor lui Fergus.

- Da, e un flăcău chipeş! strigă Fergus, ciufulind cu afecţiune părul băiatului, de parcă asta îi fusese tot timpul intenţia. La naiba, ar putea chiar să-mi fie fiu! Are păru' meu blond şi frumos, nu crezi?

- Şi puţin din gropiţele tale, fu de acord Sabrina, ciupind obrajii cărunţi ai lui Fergus şi făcându-l să radieze.

Morgan îşi ascunse propriul zâmbet în spatele unei bucăţi aburinde de turtă dulce, pe care Sabrina o făcuse pentru el, refuzând să spună că jumătate din copiii din clan aveau părul de aceeaşi nuanţă aurie. Şi jumătate dintre aceştia probabil că erau ai lui Fergus.

Morgan se apropie de camera Sabrinei într-o seară rece, anticipând o partidă incitantă de şah şi o luptă şi mai incitantă cu soţia sa. Chicote sfioase se auzeau de pe coridor.

Deschise uşa, aşteptându-se să le găsească pe Enid şi pe Sabrina ocupate cu unul dintre fermecătoarele ritualuri feminine, pe care el nu spera să ajungă vreodată să le înţeleagă. In schimb, o găsi pe Sabrina ţinând o oglindă de mână pentru ca Alwyn să îşi poată admira reflexia. Alwyn surprinse expresia lui şocată în oglindă şi se întoarse, căscând ochii mari, plini de vinovăţie.

Deşi frumuseţea lui Alwyn, cu picioare lungi şi fund voluptuos, nu îl mai atrăgea, Morgan fu nevoit să admită că avea ce să admire. Purta o rochie curată dintr-un satin albastru, recunoscând-o ca fiind una pe care Sabrina nu o mai îmbrăca, prin faptul că-i era strâmtă la piept şi cam scurtă. Faţa îi era proaspăt spălată şi o cosiţă împletită îi atârna pe un umăr.

Sabrina îşi trecu braţul peste al lui Alwyn. Morgan simţi un gol în stomac, aşa cum ar păţi orice bărbat aflat înaintea a două femei cu care împărţise recent aşternuturile. Mai ales când una din ele era soţia lui.

-Bună seara, dragule. Tocmai o ajutam pe Alwyn cu părul. Nu arată minunat?

Alwyn putea să fie Elena din Troia, şi Morgan tot ar fi fost orbit de licărul zburdalnic din ochii Sabrinei. Se gândi cu disperare la un răspuns potrivit, dregându-şi glasul, tuşind, iar în cele din urmă mulţumindu-se cu un mormăit aprobator. Spre uimirea lui, Alwyn roşi. Nu ar fi crezut-o capabilă de asta.

Femeia făcu o reverenţă neîndemânatică.

- Mai bine aş pleca, milady. I-am promis lu' domnu' Fergus că o să iau cina cu el în seara asta. Zâmbetul care i se aşternu pe buze şterse ani buni din vârsta ei. Vă mulţumesc pentru funda frumoasă. Vă mulţumesc sincer. Trecu în grabă pe lângă Morgan, aproape îmbrăţişând cadrul uşii pentru a evita să îl atingă.