Șoaptele trandafirilor

Capitolul VIII

Sabrina se trezi şi descoperi că era captivă într-o pânză croită între părul ei şi pumnii lui Morgan. Nu era pic de violenţă în strânsoarea lui, doar o hotărâre blândă, ţintuind-o pe pernă şi împiedicând o scăpare pe care nu era sigură că şi-o dorea. Bronzul viguros îi revenise pe chip, alungând toate urmele bolii. Doar ochii injectaţi trădau lipsa somnului din noaptea trecută. Avea kiltul înfăşurat în jurul lui în pliuri netede, iar respiraţia îi mirosea a scorţişoară şi cuişoare.

Sabrina zâmbi cu o plăcere sinceră să îl vadă arătând atât de sănătos, dar zâmbetul îi şovăi sub privirea lui sumbră. Simţi că se clatină pe marginea subţire şi abruptă a unei prăpăstii periculoase.

 -Îmi pare rău că te dezamăgesc, fetiţo! Mă tem că încă nu eşti văduvă.

- Nici nu intenţionam să fiu.

- Atunci, gătitul tău lasă de dorit. Îi strânse părul puţin mai tare, încă nebruscând-o, doar pentru a o avertiza că era acolo. Şi ce intenţionai?

Privirea lui somnoroasă o ţinea captivă. Doar câţiva centimetri le despărţeau buzele. Un adevăr bâlbâit fu tot ce reuşi Sabrina să îngaime.

- Eu... eu... Eu mă temeam să fiu singură cu tine.

El se încruntă.

- Mă crezi aşa un monstru?

Sinceritatea lui neaşteptată doar reuşi să crească ritmul sacadat al vocii ei.

- Mi-ai dat vreodată motiv să cred altceva?

Morgan îşi aplecă uşor capul.

- Poate că ar fi timpul să-ţi dau un motiv.

Buzele îi coborâră pe ale ei, conturul lor ferm şi mătăsos topindu-i gura sub a lui. Degetele îi mângâiau obrajii, convingând-o să se deschidă pentru el, să răspundă limbii lui cu o mângâiere. Mirosul lui înviorător îi trezi simţurile; limba lui se cufundă adânc în gura ei.

De pe coridor, de dincolo de uşă, se auziră paşi tainici şi un scâncet canin de întâmpinare, degrabă înăbuşit. Morgan ridică Imediat capul; privirea i se înăspri. Palma luă locul buzelor peste gura ei, înăbuşind un ţipăt interogator.

Morgan ştia că timpul îi expirase. Privi în ochii albaştri şi timizi de deasupra mâinii sale, ştiind că avea doar câteva secunde la dispoziţie pentru a face alegerea care i-ar putea atrage ura veşnică a soţiei sale. Poate că îl iertase într-un final pentru că îi vârâse parul în călimara cu cerneală sau pentru că îi folosise corsajul pe post de praştie, dar avea bănuiala că dacă ar fi siluit-o în timp ce la uşă era unul din fraţii ei, acela nu ar fi un păcat atât de uşor de absolvit.

Îi ridică mâna de pe gură.

-Gemi, şopti el.

Ţi-ai pierdut...?

- La naiba, femeie, gemi! izbucni Morgan.

Sabrina scoase un sunet vlăguit, mai degrabă un chiţăit decât un geamăt.

Morgan îşi coborî dezgustat privirea.

- Făceam fetele să geamă mai tare de atât când aveam doisprezece ani.

Nu fu lucrul cel mai potrivit pe care să îl spună, iar Morgan îşi dădu seama de asta în secunda în care îi văzu ochii scăpărând de furie. Buzele i se încordară într-o linie încăpăţânată, de parcă nu avea de gând să mai deschidă gura pentru un alt sunet.

Morgan ezită. Coridorul era liniştit. Prea liniştit. Tăcerea era palpabilă. Scuturând din cap, spuse:

- Foarte bine, fetiţo. Nu îmi dai de ales.