Aprinde-te #1 (Seria Anonymous Society)

4. Vanatoarea de comori

        Davis

           Ce-mi face inima să bata mai tare?
          Gândul ca nu merit să fiu în anumite locuri. Constientizarea faptului ca îi pacalesc pe toți. Înșelătoria. Ruleta rusească la aceeași masa cu soarta.

          Dintotdeauna, încă de la prima mea amintire pe care o am pe lume, am avut un singur scop: sa supraviețuiesc.
          Mai tarziu lucrurile s-au complicat, pentru ca nu m-am mai mulțumit cu supraviețuirea. Voiam sa trăiesc. Voiam sa mușc din viața cu toți dinții, sa trag de ea pana obosim amandoi si cădem lați, ca după cea mai tare partida de sex. Sa fiu sigur ca eu i-o trag vieții, inainte ca viața sa mi-o tragă mie.
          Nu m-am dezis de nici un păcat: le-am făcut pe toate. De la primul, pana la ultimul. Imi plăcea sărutul pericolului pe buze. Avea gust de viața si moarte, de ieri si de maine si intre cele doua momente, nu mai conta decat acea clipa, acea unica, singulara, perfecta secunda de prezent. La naiba, iubeam senzația aceea. Iubeam multe lucruri, dar nimic nu se compara cu constientizarea: sunt cine sunt si sunt al dracului de mândru de asta!
          Aveam douăzeci si cinci de ani când mi-am cumpărat prima mea mașina. Da, am făcut-o, sa fiu al naibi!
          Nu era orice mașina, ci acea mașina, exact aceea pe care o privești ca pe o iubita, o atingi ca pe o amanta si o respecți ca pe o soție. Dar fiind ca amanasem atâția ani momentul, am decis sa ma arunc cu capul inainte complet: mi-am luat un Camaro.
          Conduceam deja de mult prea mult timp ca sa mai contorizez. Trecuseră aproape doua luni de când viața mea se invartea în jurul unui singur lucru: Anonymous Society.
          Ăsta, bineînțeles, e doar un fel de a spune. Defapt îmi petrecusem ultimele doua luni din viața incercand să aflu cât din ce se auzea pe la colturi despre aceasta grupare era realitate și cat era ficțiune.
          M-am lovit de multe ziduri și usi din fier forjat. Aflasem atât de putine lucruri încat lista era de-a dreptul jenanta. Nimeni nu putea baga mana în foc ca acea societate mistica exista cu adevărat, la fel cum nimeni nu putea jura ca nu exista.
          Pe internet? Nimic.
          Pe dark web? Cateva mențiuni nesemnificative.
          În cronicile bibliotecilor? Absolut nimic.
          Anonymous Society parea in ochii mei cel mai bine păzit secret al planetei. Tot ce aveam era invitația primita în noaptea reuniunii de la liceu și telefonul care sosise prin posta cu doua zile în urma. Pe telefon nu găsisem decât un singur mesaj:
          Los Angeles The Westin Bonaventure, etajul 22, camera 2203. Check-in: miercuri.
          Ai crede ca nimeni nu e suficient de cretin încat să plece la un drum de cinci mii de km cu mașina în urma unui rahat de sms. Dacă asta ai crezut, te-ai inselat, pentru ca eram pe drum de doua zile deja și tocmai trecusem de bannerul nenorocit care-mi ura bun venit în Los Angeles și îmi ura ședere plăcută.

          Dacă aș spune ca atunci a fost prima oară când am văzut un loc atât de luxos ar însemna sa mănânc rahat. Toată viața mă invartisem în cercuri sus puse, doar ca nu în calitate de musafir, ci de prădător.
          -Buna, scumpo, am rânjit arogant când tipa de la recepție se uitase deja zece secunde încheiate la mine fara să respire. Ar trebui să fie o rezervare pe numele meu.
          -Numele tau, îmi spuse rasufland lung, cu obrajii mai aprinși decât culoarea ecusonului din piept. Care e numele tau, domnule?
          -Davis Black.
          După ce s-a mai uitat câteva secunde la mine s-a îndurat să-și coboare ochii spre monitorul calculatorului. Am oftat rânjind ca o jigodie. Aș minți să spun ca nu mă obișnuisem în ultimii ani ca femeile să reacționeze intr-un anume fel când mă văd. Majoritatea se holbau și roseau, unele se fastaceau și asudat, altele chicoteau și vorbeau mult, dar toate aveau o reacție.
          -Davis Black, spuse ea. Etajul 22, camera 2203. Apartamentul Negru, mai adauga înainte de a-mi întinde un card de acces.
          M-a fixat cu privirea când am apucat bucata de plastic cu doua degete. M-am uitat și eu la ea când ochii i-au coborât spre degetele mele tatuate. A inghitit în sec. I-am smuls cardul dintre degete, i-am făcut cu ochiul și i-am întors spatele.
          Cat am așteptat liftul și am urcat m-am gândit bine la situația mea. Eram inconștient ca pornisem pe acest drum? Da, mai mult decât inconștient; eram bolnav de-a dreptul. Habar n-aveam în ce mă bag și în loc să fiu îngrijorat, așa cum ar fi un om normal, eu eram mai degrabă entuziasmat. Eram sigur, ceva chiar era în neregula cu mine.
          Coridorul luminos și elegant se întindea în fata mea. Liniștea era aproape deplina, nu se auzea decât zumzăitul constant al sistemului de aerisire. Citisem undeva ca, în unele clădiri, ferestrele etajelor superioare nu se pot deschide pentru a preveni sinuciderile. Mă întrebam daca și hotelul ăla făcea parte din acea categorie de clădiri, dacă murise cineva pe-aici sau dacă murise cineva chiar în apartamentul în care urma să stau eu.
          Cu alte cuvinte eram foarte prins în gândurile mele, deloc atent la ușa pe care o deschisesem și împinsesem cu toată puterea pentru ca era a dracului de grea.
          -Cred ca faci mișto de mine!
          Vocea aceea m-a zgâriat pe timpane. Mi s-au strepezit dinții și alta nu! Privirea mi s-a ridicat numaidecât în sus și primul lucru pe care l-am văzut a fost ultimul pe care nu voiam să îl văd: Killian-fucking-Moriatis.
          -Defapt cred ca tu faci mișto de mine! Am pufnit lăsându-mi bagajul să cada pe jos și ușa să se inchida. Ce mama dracului cauți în apartamentul meu?
          -Apartamentul tau? Mă întrebă sărind ca o adolescenta surescitata în hainele lui simandicoase. E apartamentul meu!
          -Defapt este al meu și unde mai pui ca am si ajuns primul aici!
          Am căutat cu privirea posesorul celei de-a doua voci care-mi zgârie creierul pentru a doua oară în nici un minut. Milan Petrov stătea relaxat pe un fotoliu, cu un laptop în brațe. Crezusem ca Moriatis e îmbrăcat simandicos? Aproape ca mi-am regretat cuvintele. Petrov purta un blestemat de costum din trei piese, de-ai fi jurat ca se insoara.
          Deschisesem gura, pregătit să-i sugerez idiotului în ce orificiu poate să-și bage întregul apartament. Exact atunci s-au auzit trei sunete stridente, venind din trei locuri diferite. Unul era buzunarul de la spate al pantalonilor mei.
          Era un mesaj. Primit pe telefonul care venise prin curier. Cu coada ochiului am observat ca Moriatis și Petrov aveau câte unul identic în mâini.