Aprinde-te #1 (Seria Anonymous Society)

26. Pana unde ești dispusa să mergi?

Easther
Cateva ore fara Davis

A fost un efort susținut să mă adun suficient de mult încat să merg în seara aceea la hotel, dar alternativa era cu atât mai rea. Preferam să mă ridic din pat și să fac ceva, orice, decât să zac în letargie. Davis plecase de numai câteva ore, iar eu eram încă amorțită. Încă nu realizam exact ce înseamnă ca n-o să îl mai văd niciodată, ca el chiar îsi făcuse bagajele și dispăruse din viața mea fel de brusc precum apăruse. Știam ca orele aveau să se transforme în zile, zilele în săptămâni și săptămânile în luni și nu îmi imaginam ca o să mă simt vreodată mai bine.
Când Abel și Cain au intrat în birou s-au oprit amandoi ca trasniti. Se holbau la mine de parca îmi mai crescuse un cap. I-am privit inexpresiva.
-Te simți bine, Easth? Mă întrebă Cain cu jumătate de gura.
-Da, am mormait incruntandu-mă la el.
-Ai plâns? Ceru să stie.
-Nu.
-Ești bolnava? Mă întrebă apoi Abel.
Mi-am dat ochii peste cap.
-Puteți să ieșiți afara din biroul meu? Nu vreau să va văd nici pe voi, nici pe altcineva.
Nu s-au grăbit să iasa, dar au făcut-o in cele din urma.
În seara aceea am fost complet neproductiva, inutila si mizerabila. La fel și în următoarea seara.

A treia zi fara Davis

Era opt seara. Ar fi trebuit să mă ridic de pe canapea, să mă opresc din a mă uita la comedii romantice de doi bani, să nu mai mănânc rahaturi găsite prin dulapuri și eventual să fac un dus. Ar fi trebuie deasemenea să fiu deja la hotel și să mă apuc de treaba.
Poate mai tarziu, mi-am spus.
Când telefonul meu a anuntat intrarea unui mesaj eram aproape sigura ca cineva din familia mea mă verifica din nou. Cred ca tata le făcuse grafice cu ordinea și orele la care trebuie să îmi trimită mesaje sau să mă sune, fiecare în parte, să se asigure ca sunt încă vie.
Cain și Abel erau de vina, mi-am spus când m-am intins spre măsura după telefon. Ei îi spun tatei tot ce fac și sigur i-au spus deja... ca...
Am scăpat telefonul pe jos și imediat după ce a atins podeaua am plonjat după el. Am citit de douăzeci de ori numele de pe ecran.
Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis. Davis.
Existau în mine doua Easther: cea dinainte și cea de după Davis. Cea dinaintea lui, eu dintotdeauna, era convinsa ca mesajul ăla era unul politicos în care mă anunță ca ajunsese cu bine în Chicago și îmi ura o viață frumoasa. Cea de după Davis, aceasta noua și foarte ciudata Easther, avea speranțe și visuri.
Am deschis mesajul.

Chicago e de rahat. Îmi plăcea mai mult în LA.

După aproape o ora, încă nu ma miscasem de pe canapea, încă ma holbam lung la mesajul lui întrebându-ma dacă si ce sa ii răspund. Exact atunci am primit încă un mesaj.

Killian a fost bătut mar de o fata subnutrita. Ai fi savurat momentul. Mi-aș fi dorit să fii aici, să putem rade împreuna de el.

Pentru prima oară în ultimele zile m-am trezit chicotind de una singura. Doamne, eram vraiște! Davis era la mii de kilometrii distanță, ma lăsase singura în camera aia de hotel și nu plănuia să se mai întoarcă vreodată în LA, iar eu chicoteam ca o idioata la mesajele lui la care nici macar nu știam ce să răspund.
Tot în acea noapte, în timp ce eram la hotel, am mai primit un mesaj de la Davis, al treilea în numai câteva ore.

M-am imbatrat foarrtre tare, Eastherx, iubirr.

Îmi greșise numele și jumătate din cuvintele din mesajul ăla, dar nu avea nici o importanta. Se gândea la mine. Indiferent ce avea de făcut acolo, încă se gândea la mine. Asta trebuia să însemne ceva, nu-i așa?
Nu-i așa???