Aprinde-te #1 (Seria Anonymous Society)

21. Chiar și cineva ca mine ia foc

          Davis

          La lumina zilei lucrurile nu mai păreau atât de rele ca noaptea trecuta.
          Păreau absolut dezastruoase.
          A trebuit să mormai si să mă incrunt la toată lumea și să mă prefac ca dorm de câteva ori ca să o evit pe Easther. Mă injunghiase, dar nu dădeam doua cepe degerate pe asta. Nu mi-ar fi pasat nici dacă m-ar fi tranșat ca pe vite. Pana la urma, eu fusesem neispravitul care intrase prin efracție în casa ei, nu făcuse decât să se apere de un posibil violator sau criminal sau mai știu eu ce. Bravo ei! Eram bucuros ca stie să-și poarte de grijă.
          Nu, problema era alta. Aveam un motiv pentru care aș fi preferat să-mi picure cineva acid de batere în ochi decât să o văd pe Easther sau sa vorbesc cu ea.
          Exact. Discuția dintre ea și Reece? O auzisem de la primul pana la ultimul cuvânt. M-am trezit când Amira m-a intepat în mana, dar m-am prefăcut inconștient. Am auzit ce îi spusese Reece lui Easther și am auzit și ce i-a spus ea lui.
          Imediat ce îmi reveneam trebuia să plec și nu plănuia să mă mai vadă niciodată pentru ca noi doi nu aveam nici o șansă? Ha! Atunci eu plănuiam să nu-mi revin prea curând. Nici macar nu avusesem șansa să o fac să mă ierte pentru seara aceea de la Havens Piramide!
          Era trecut de prânz când Amira a intrat din nou în dormitor. M-am uitat urat la ea, sperând ca asta să-i taie orice încercare de a vorbi cu mine. Cu o zi în urma mai ca mă luase de urechi ca pe un copil obraznic când îi spusesem ca nu vreau să o văd pe Easther. Acum nu m-ar fi mirat dacă ar fi scos o arma automata de la spate.
          S-a oprit la o distanta considerabila de patul meu de suferința.
          -Cum te simți azi, domnule Black? Ceru ea să stie, în calitate de medic am presupus.
          -Minunat, am mormait antipatic. De parca am fost înjunghiat.
          Un zâmbet amuzat flutura pe buzele ei pline. Femeia era superba cu toate trăsăturile ei exotice, asta-i clar. Tot clanul Da'Vierr/Moretti/Marshall era o adunătură de modele. Erau frustrant de privit.
          -Ai amnezie, domnule Black? Mă întrebă ea prefăcându-se ingrijorata. Știi, am bănuit asta de ieri, de când ai spus ca nu vrei să o vezi pe Easther.
          M-am holbat cruciș la ea.
          -Habar n-am la ce te referi!
          Privirea i s-a îngustat și nu mai arata amuzata și ingrijorata, ci furioasa. Vocea îi semăna mai mult cu un marait.
          -Amnezia, Black, ar fi o explicație buna care să îți scuze comportamentul mizerabil. Pana în urma cu câteva zile petreceai ore întregi în fata la Havens Piramide în speranța ca o să o vezi trecând pe acolo, iar acum te prefaci ca nu exista. Nu te uita așa la mine, Black. Uiți ca, pana la urma, sunt o Da'Vierr? Noi ne păzim spatele unii altora!
          Încercam să îi înțeleg logica. N-am reușit.
          -Easther m-a injunghiat, i-am amintit eu. Nu e un motiv suficient de bun ca să nu vreau să o văd o perioada, doamna Da'Vierr?
          Femeia pufni clătinand din cap.
          -Ar putea fi, pentru orice om normal, îmi spuse ridicând nepasatoare din umeri.
          -Sugerezi ca n-aș fi un om normal? Am întrebat perplex.
          -E foarte ciudat ca spun asta, dar n-ai idee cât de tare semeni cu soțul meu în tinerețe, Black. Habar n-am cum, dar știu sigur ca, dacă l-aș fi înjunghiat vreodată pe Wes, ar fi fost cel puțin mândru de mine ca m-am aparat. Numește-o intuiție feminina, dar da-mi voie să mă îndoiesc ca motivul pentru care nu vrei nici macar să o vezi pe Easther e ca te-a înjunghiat.
          Am clipit de câteva ori în direcția femeii.
          Avea dreptate. Cu fiecare cuvânt, mai puțin asocierea dintre mine și Weston, care era patetica. Avea dreptate și, sub privirea ei plină de judecata, m-am simțit ca un rahat cu ochi.
          -Easther se simte vinovata ca nu te-a recunoscut în noaptea aia, mă anunță ea, impingand încă un cuțit în abdomenul meu. Nu știu de ce nu vrei să vorbești cu ea, Davis, dar Easther chiar nu merita așa ceva. Nu merita nimic din toate câte i s-au intamplat în ultimul timp.
          Mă simteam de parca stăteam în pat și femeia aceea, care nu avea de-altfel nici un drept să mă judece, mă zgandarea cu un cuțit mai ascuțit decât cel cu care mă injunghiase Easther. Cu toate astea, avea dreptate. Easther nu merita nimic din ce i se întâmplase de când dădusem buzna în viața ei și o trasasem fara voia sa în acea cursa cu obstacole.
          Merita mai mult decât un neisprăvit arogant și inconștient, așa ca mine. Merita mai mult decât ce puteam eu să îi ofer: câteva săptămâni de distracție urmate de un adio stângaci când aveam să-mi strâng catrafusele și să mă întorc în New York.
          -Mulțumesc pentru lecția de moralitate, am mormait îmbufnat. Poți să pleci.
          Amira nu făcu nici o mișcare.
          -Poate ca semeni cu Weston in ce privește nebunia dusa pana la limita absurdului, îmi spuse ea sec, dar asta e tot. Weston e cea mai altruistă și implicată persoana pe care am cunoscut-o vreodată. Când a hotărât ce vrea, a renunțat la absolut tot. Tu ești un egoist, Davis. Ești atât de egoist încat vrei și fata și marele premiu, dar nu ești dispus să sacrifici nimic. Îmi pare sincer rau pentru tine, băiete. Cred ca e îngrozitor să traiesti atât de singur și...neiubit.
          Abia dacă am mai auzit ușa inchizandu-se în urma ei. Credea ca e îngrozitor să traiesti singur și neiubit? Dacă afirmația ei n-ar fi fost atât de a naibi de precisa, aș fi ras în hohote.