Aprinde-te #1 (Seria Anonymous Society)

22. De ce Easther?

Davis

Următoarele doua săptămâni au trecut ca prin vis. Nu eram niciodată complet prezent în viața și acțiunile mele. Aveam o bănuială sumbra si prăpăstioasă ca o parte importanta din mine nu parasise încă dormitorul lui Easther.
Nici la Easther nu mă gândeam prea des. Nu voit, mai bine spus, caci altfel... imaginea ei îmi apărea în fata ochilor de fiecare data când închideam ochii. Îmi era atât de dor de ea încat, atunci când mă puneam la somn, rememoram ca un imbecil toate momentele petrecute împreuna și îmi imaginam ca doarme dusa în pat, langa mine. Eram praf.
Reușiserăm să găsim noua din zece indicii și în acea seara plănuiam să terminam acel puzzle. Era o harta a Americii iar noua ne lipsea o singura bucatica, porțiunea dintre Detroit, Minneapolis și Kansas.
-Aici, spuse Killian intrând pe un gang întunecos. Asta e strada.
-Asta nu e o strada, pufni Milan. E o ghena!
-Ce e, scumpule? Ti-e frica să nu-ti murdărești pantofii? L-am întrebat trecând pe langa el.
-Pentru cineva cu incaltari de câteva sute de dolari, ești foarte acuzator, Black, mi-o întoarse el.
Am ridicat nepasator din umeri și am mers mai departe. Poate ca eram puțin ipocrit, dar cui îi pasa cu adevărat? Nimeni!
Killian și Milan nu pomeneau de Easther. Era exact ca Valdemort, cea a cărui nume nu trebuie rostit.
-Ce trebuie să facem acum? Am întrebat oprindu-mă langa peretele la care se zgaia Killian.
-Să dezmembram zidul, membru cu membru, îmi răspunse el gemand frustrat. Doamne, nu mai suport! Ne învârtim de săptămâni întregi după năluci prin orașul asta blestemat.
A urmat un moment solemn, în care toți trei ne-am holbat la zidul ăla. Aerul era foarte umed în acea seara și foarte înecăcios. Aveam impresia ca nu pot să respir normal.
-Haideți, baieti, am spus aruncându-mi bratele peste umerii lor. Să terminam cu porcăria asta și să ne întoarcem din nou la viețile noastre.
-Amin! Pufni Milan razand.
-Abia aștept să scap de voi doi, mormai Killian lovindu-mă peste mana și apropiindu-se de perete. De unde începem?
A durat patru ore să luam fiecare cărămida la pipăit, împins și tras. Aproape ca am renunțat de câteva ori, am făcut trei căderi nervoase și am murit de cinci ori, dar pana la urma am auzit exclamația triumfătoare din gura lui Milan:
-Fir-ar a dracului! Zise el. Am găsit!
Numai nu am plâns când l-am văzut fluturând intre degete bucata de hârtie care ne lipsea și pe care o scosese din spatele cărămizii ce zăcea la picioarele lui.
-E bucata din harta care ne lipsește? Se interesa Killian apropiindu-se în graba de Milan.
Acesta incuviinta dand din cap și întoarse hârtia spre el.
-Să ne întoarcem mă hotel și să terminam odată cu porcăria asta, am mormait trecând pe langa ei.
Nu e ca nu mă bucuram sa terminam odată cu vanatoarea aceea interminabila de indicii dar... chiar nu mă bucuram! Eram din ce în ce mai aproape să părăsim LA-ul și gândul asta mă făcea să vreau să mă îmbăt și să sparg lucruri, începând cu cativa dinti.
Ajunși înapoi la hotel, am pus cap la cap toate piesele de puzzle pe cale le adunasem. În fata ni se înfățișa, așa cum ghicisem de mult, harta Statelor Unite ale Americii. Ne-am zgâit toți trei la ea minute în sir, incercand să ne dam seama ce urmează în continuare. Mă pregăteam să intreb exact asta, ce mama dracului ar trebui să facem cu o harta, când cele trei telefoane pe care fiecare dintre noi le primiserăm au bipait scurt și ascuțit în același timp.
-Au intarziat câteva minute, mormai Milan frustrat pe când îsi scotea telefonul din buzunar.
Avea dreptate. De obicei erau ca ceasurile elvețiene: nu întârziau nici macar o secunda.

Turnați apa peste harta. O să va arate locul în care trebuie să va îndreptați in continuare.

M-am zgâit la mesajul ăla cât timp Killian a sărit de pe scaun și a dat fuga la baie, după un pahar cu apa. Vasăzică momentul acela sosise, sau pe-aproape. Chiar urma să plecam, nu-i așa? Când Killian s-a întors cu apa am simțit un impuls ciudat de a-l plesni peste mana, să o verse pe jos, să nu ude harta aia și noi să nu aflam unde trebuie să mergem în continuare.
Ticalosul a turnat paharul de apa peste harta. Materialul cartonat a absorbit numaidecât apa. Toată harta s-a modificat o clipa mai tarziu. Toate numele orașelor mari de pe harta au dispărut, mai puțin a doua dintre ele: Los Angeles, în dreptul căruia era o bifa și Chicago, în dreptul căruia era un x.
-Vor să plecam în Chicago? Întrebă Killian nedumerit.
-Aparent, da, spuse Milan lăsându-se moale pe spătarul canapelei. Credeam ca jocul se termina aici, mai spuse el gânditor.
-Ei, aparent, nu! Pufni Killian trantindu-se pe canapea, langa mine.
Liniștea s-a lasat din nou peste camera de zi a camerei de hotel. Creierul meu se invartea în gol, pentru ca îl simteam turand la capacitate maxima, dar nu mă gândeam defapt la nimic.
-Trebuie să mergem, declara Killian la un momendat, după cinci sau cincizeci de minute, naiba stie.
-Killian, ofta Milan exasperat, sunt politician! Am îndatoriri, omule! Mi-am anuntat candidatura pentru cel mai râvnit scaun din senat. Înțelegi ce înseamnă asta? Toată lumea e cu ochii pe mine, iar eu umblu bezmetic după năluci! Ca să nu mai zic în ce hal ar fi afectata credibilitatea mea dacă alegătorii ar afla ca umblu cu un hot de buzunare! Fara supărate, Davis, oamenii sunt superficiali.
-Nu-i nici o problema, am mormait absent.
Faptul ca îi afectam imaginea lui Petrov era, literalmente, ultima mea grijă.
-Și eu am responsabilități, sari Killian numaidecât. Crezi ca numai tu faci sacrificii în perioada asta? Am pierdut doi clienți importanți de când sunt aici pentru ca n-au vrut să discutam intr-o video-conferința, Milan. Angajatii mei trag chiulul mai rau decât o făcea Davis în liceu. Mai mult chiar, am declarat in Forbes ca nu sunt si nu voi fi niciodată afiliat politic! Știi cum m-ar terfeli presa si clienții daca m-ar vedea cu tine? Fii serios, Petrov! Nu ești singurul care are lucruri de pierdut!
-Atunci de ce mai facem asta? Întrebă Milan exasperat. De ce le facem jocul psihopaților ăstora, huh?
Killian și-a sprijinit coatele pe genunchi și și-a prins palmele una de alta. Se uita fix în ochii lui Milan.
-Am ajuns atât de departe, Milan! Spuse el aproape solemn. Chiar o să dai înapoi exact acum? Ca să nu mai zic ca, dacă tu renunți, e posibil ca și șansele mele și ale lui Davis să fie compromise. Sunt sigur ca, fiind persoana publica, situația e mult mai dificila pentru tine decât pentru noi, dar chiar o să renunți, pur și simplu?
Milan s-a uitat lung la Killian, apoi la mine. A vrut să spună ceva, probabil să îl contrazică în vreun fel, dar s-a răzgândit. A clătinat din cap și si-a frecat fata cu palmele.
-Bine, scrasni el, dar am câteva condiții. În primul rând, o să trebuiască să ajung în Washington cel puțin o data la doua săptămâni! În al doilea...
Nu am mai ascultat nici un cuvânt în plus, pentru ca tocmai realizasem ceva: urma să plecam din LA în câteva ore, iar eu aveam o persoana de la care trebuia neaparat să îmi iau adio. Am sărit în picioare și m-am repezit spre ușa.
-Unde dracu' mai pleci, Black? Se burzului Killian. Vorbeam ceva aici!
-Vorbiți în continuare! Am treaba.
Mi-am luat cheile de la mașina și telefonul, doar pe cel personal. Naiba să îi ia pe dementii aia, naiba să le ia și de mesaje. Aveam nevoie de o pauza de la nebunia aia.
-Te bagi? Mergem în Chicago? Mă mai întrebă el chiar înainte să ies pe ușa.
-Plecam mâine dimineața, cât mai devreme, i-am spus, apoi am trântit ușa în urma mea.