Ángel

Capitolul 1

Diem
Peste un an

Azi se împlinește  un an de la dispariția fizică a tatei iar eu, eu petrec ziua asta pe holurile unei clinici.

     Moartea cuiva drag ne schimbă. Aș fi vrut să neg însă acum, acum că trăiesc asta nu mai am cum. Când cineva drag moare, moare și o parte din noi. Știu asta pentru că, de la moartea tatei, mă uit zilnic în oglindă și nu mă recunosc. Ce nu mai recunosc este atitudinea mamei. Deci, prin conluzie, moartea ne transformă, ne schimbă.

     De la incidentul din urmă cu un an, mama a tot insistat să îmi se facă un control pe partea psihica fiindcă m-a prins de multe ori vorbind cu tata(sau cu Cindy și Mall-celelalte două voci ce se află în capul meu). A insistat asta, amintindu-mi la fiecare moment în parte, că sunt nebuna.

       Și poate are dreptate. Pentru că de când sunt aici, am crezut că toate persoanele pe care le văd sunt doar în capul meu. Asta până când o asistenta m-a atins și asta mi-a oferit un fior pe șira spinării. Vocile din capul meu nu mă pot atinge. Dar totuși, le văd, ceea ce înseamnă că sunt vii. Nu?

   Cred că mama are dreptate. Sunt nebună.

       Gândurile îmi sunt întrerupte de vocea blândă a doctorului care mi-a făcut examinarea, ce ne cheamă în salonul sau pentru a ne împărtăși rezultatele. Intru în fața mamei, mă așez pe scaunul din fața biroului și aștept. Pur și simplu aștept, uitându-mă la mama ce stă în picioare cu o expresie ca de stană de piatră. Una pe care o abordează, de fel din ziua accidentului tatei. Și când stau să mă gândesc că mama era una din cele mai zâmbitoare persoane.

       -Luați loc, Doamna. Insist!

O privesc iarăși pe mama ce ia loc pe scaunul de lângă mine, scoțând un zâmbet fals.

      -Fiica dumneavoastră, din păcate, suferă de schizofrenie Paranoidă..

   Fața mamei se albește iar eu, eu sunt confuză.

         -Asta înseamnă că sunt nebună?-răsună vocea mea subțire de copilaș-.

    Doctorul își mută privirea de la mama la mine și se uita în ochii mei, cu o privire ce-mi emană liniște. Ceea ce nu a mai fost de mult timp în capul meu. Liniște.

       -Scumpo, nu, nu ești nebună. Ai doar niște voci ce iți dau târcoale să te deranjeze. Dar le poți tine piept, știi?

     -Cum? Ele nu pleacă.

     -Nu trebuie să plece. Trebuie doar să înveți să nu le lași să te controleze. În viață, orice traumă încearcă să pună stăpânire pe tine. Însă tu, tu trebuie să înveți să preiei cârmele. Fiindcă tu conduci, micuță Diem. Înțelegi? Nu ele te conduc pe tine ci tu pe ele. Le poți pune scoci la gură, sau le poți ignora. Dar, din păcate nu le poți face să dispară. Fiindcă orice traumă stă ascunsă undeva, ceea ce iți dă impreisa că a plecat, însă în momentul în care  vulnerabilitatea apare, ea iese și profită iar tu, trebuie să spui ‚,NU'' și să o îndeși înapoi de unde a venit.

     -Domnule,-intervine mama- nu credeți că folosiți cuvinte mult prea mari pentru ea?

    -Dacă inisnuați că este ,,nebună''și că nu înțelege din cauza  afecțiunii de care suferă, țin să vă înștiințez că vă înșelați. Spre deosebire de ceea ce are, are o mentalitate mult mai dezvoltată decât ar avea alți copii de vârstă ei. Nu-i așa scumpo? M-ai înțeles?

Dau afrimativ din cap. Chiar înțelesesem. Teoria. Însă practica? Cum le spun vocilor ,,nu''?

Nu ne poți opri-Se aude vocea lui Cindy.O pot recunoaște dintr-o mie.E pițigăiată și seamănă cu a mamei.

Are dreptate. De ce nu o asculți pe mama ta? Ești o nebună iar noi suntem la control.- urmează și vocea lui Mall.

Îmi acopăr urechile cu mâinile și îmi strâng picioarele la piept, abia mai încăpând pe scaun. Unde e tata când am nevoie de el? Unde e tata să facă liniște în capul meu? M-a lăsat singură..

      -Diem!-se aude vocea iarăși blândă a doctorului, ce îmi mașează ușor mâinile tremurânde ce îmi strâng capul-.Respiră prințesă.-Spune în timp ce încearcă să-mi îndepărteze ușor mâinile de lângă urechi-.

      -Nu pot!-urlu din toți plămânii-Sunt aici. Ele sunt aici iar tati nu e să mă apere! E prea gălăgie!

    Îmi da drumul la mâini, lasandu-le să-mi stea așezate peste urechi. Se întoarce spre mama și vorbește ceva cu ea, dar nu aud nimic. Chiar și cu mâinile pe urechi, e tot gălăgie. O văd pe mama ieșind din încăpere prin ochii înlăcrimați apoi îl zăresc pe domnul doctor asezându-se în fata mea.

      -Diem,-rostește dându-mi o mână ușor mai în spatele urechii astfel în cât s-o descopere cătuși de puțin- știu că vrei liniște puiule. Și o vei avea. Uite,-spune întinzându-mi o pastiluță gumată-asta le va ține departe pe oricine ar fi ele.

       -Și tati?-spun dându-mi ambele mâini jos de la urechi-Îl vor ține departe și pe tati?Nu vreau să plece tati definitiv. El vreau să fie acolo. El mă ajuta.

    -Nu știu ce e cu tati acolo însă nu. Pe tati n-o să-l facă să dispară. Și oricum, după cum am zis, ele nu dispar, deși am vrea. Ele doar se ascund. Se ascund de asta-spune arătând spre pastila ce acum se afla în mana mea-.Dar când ea se risipește, ele ies din ascunzătoare și fac gălăgie. De aia, tu trebuie să iei o pastiluță de fiecare data când ele ies din ascunzătoare, bine?

  Dau afirmativ din cap.

      -Bun. Ia astea-îmi întinde întreagă cutie de pastile-și ia câte una doar-spune punând accent pe ,,doar''-când ele ies din ascunzătoare, bine? Iar când se termina, o pui pe mami să te aducă la mine.

    Îmi las capul în jos tristă, conștientizând că vocile nu sunt în capul tuturor ci doar în al meu. Domnul doctor îmi ridica ușor bărbia cu două degete și îmi spune:

       -Te vei descurca. Ești fetiță mare, nu? Așa i-am spus lui mami și sper că nu m-am înșelat.

     -Nu v-ați înșelat-reșuesc să rostesc cu o voce blândă-. Mă voi descurca.

-Nici nu am îndoieli. Dar vreau să nu uiți ceva, Diem. Nu e vina ta că ești așa. Și nu e nimic în neregulă cu tine că ești așa.

-Mulțumesc.-spun și pur și simplu îl iau în brațe. O fac și mă simt în siguranță. În brațele domnului doctor era liniște.-