Ángel

Capitolul 23

Rhys

     -Bună!
  Ma uit stupefiat, la Diem, ce se afla fix in fata mea. In pragul ușii apartamentului meu. Ma uit la chipul ei frumos și observ ca a plâns. Cum acest gând ma acaparează, nu mai poate fi dat  la o parte întrucât rămân blocat, uitându-ma la ea și întrebându-ma care este motivul lacrimilor ei.
       -Pot sa intru, Rhys?-sparge ea gheața-
       -Da, scuze. Eram cu gândul in alta parte. Intra.
   O urmăresc din spate cum pășește cu frica in apartament și nu îmi pot lua ochii de la umerii ei ce  parca tremura odată cu respirația sacadată. Se așează pe canapea, își sprijină capul pe genunchi acum strânși la piept și inițial, am impresia ca pur și simplu își odihnește capul. Asta pana când in încăpere încep sa se audă ușoare suspine. Plânge. Iar asta îmi frânge inima.
          -Hei,-spun eu îngenunchind in fata ei.- ce s-a întâmplat, Ángel?
     Și de atât este nevoie ca adevăratul calvar sa se dezlănțuie. O simpla întrebare și iată ca furtuna a început. Pur și simplu cu privirea acum ațintită spre mine, a început sa plângă de o mie de ori mai tare decât o făcea pana acum.
           -Ángel,-spun așezându-ma lângă ea și așezându-i capul pe umărul meu, ce este ceva cam sus pentru trunchiul ei micuț.-sunt aici, bine? Dacă nu vrei sa vorbești,  înțeleg asta. Știu cum e sa nu găsești uneori cuvintele potrivite pentru a descrie ceva ce nici tu nu știi sa descrii.
           -Știi? Mereu mi-a plăcut sa cred ca mama ma iubește. Dar aceasta " iubire" a mamei mi-a demonstrat ca iubirea și ura pot fi fețe ale aceluiași sentiment și ca, uneori se contopesc atât de bine încât îți pare a fi unul singur.
    Rostește fraza asta și pur și simplu ma lasă Așa. Sa cad in gol agățat de singurele cuvinte pe care le-a scos de când a intrat in casa.
             -Ángel, va trebuii sa îmi spui ce s-a întâmplat. Nu o sa îți scot cuvintele cu forța acum. Însă chiar va trebuii sa îmi zici. Am nevoie sa îmi zici. Fiindcă vreau sa știu care e motivul lacrimilor tale.
            -Poate ca am aflat ca de la mama am moștenit ce am. Poate ca am aflat ca tatăl meu nu a fost niciodată tatăl meu. Poate ca am aflat ca " unchiul" Josh a jucat un rol ani de zile și m-a mințit pentru ca pur și simplu nu a avut bani sa ma crească. Poate ca pur și simplu singura persoana care ma iubea și care mi-a promis ca nu ma va minți a uitat de promisiunea făcută.
              -Of, Ángel. Uite adevarul doare, dar întărește. Știi? Poate ar trebuii, cândva sa încerci sa te pui și in locul lui. Nu vreau sa crezi ca ii dau dreptate însă zic doar ca poate, poate pur și simplu ai putea sa încerci sa înțelegi de ce a făcut asta.
               -Te iubesc. -ia o pauza de câteva secunde apoi, uitându-se drept in ochii mei, ma întreabă ușor in șoaptă.-Pot rămâne la tine ceva timp? Nu știu. O zi, doua..
                -In primul rând, și eu te iubesc, frumoaso.-spun așternându-i un sărut ușor pe frunte.-În al doilea rând, camera Brennei va fi mereu gata sa te primească.
                -Mulțumesc, Rhys. Vorbesc serios. Înseamnă enorm pentru mine.-spune asta apoi își șterge niște ultime lacrimi ce i se preling pe obrazul de o nuanță  frumoasa de roșu.-
                -Nu, gata! Nu mai Stam aici.
                -Ce vrei sa spui, Rhys?
                -O sa facem împreuna ce ma ajuta pe mine sa nu ma mai gândesc la anumite lucruri.
                -Și anume? -întreabă ea cu adevărat curioasa, zâmbind ușor.-
                -Gătim! Ce zici de Pizza?
                -Suna bine dar eu nu știu sa..
                -Nu e nevoie sa știi tu. Știu eu și asta e suficient. Haide, Ángel!
        Râde si îmi apuca mâna întinsa. O conduc înspre Bucătărie și îi leg un șorț intr-o nuanța de roz Pal ce fusese al Brennei. Apoi îmi leg la rândul meu un șorț gri ușor murdar de făină și încep da scot Ingredientele și sa le așez pe blatul insulei de Bucătărie, fiind săgetat de privirea Brennei.
                 -Ce e, Diem?
                 -Nimic. Doar ma mir cât de detașat de pe lumea asta poți fi atunci când faci ceva legat de Bucătărie.
                  -Știi? Pana și eu am avut momente in care aveam nevoie de o alta realitate pe care sa o pot construi cum vreau eu. Și mereu am găsit-o in gătit fiindcă aici, totul era perfect. Si uneori, doar uneori aveam speranța ca pana si  viața mea va deveni precum gătitul. Simpla si perfecta. Dar m-am înșelat, normal.
                   -Prin ce ai trecut, Rhys?-spune uitându-se in ochii mei si căutând niște urme de lacrimi. Însă, tin sa te dezamăgesc iubito. Lacrimile pentru un subiect ce nu e Brenna au secat de mult.-
                    -Sa zicem ca e o întrebare pentru mai târziu. Acum hai sa începem treaba.
                     -Sa știi ca voi fi aici când vei vrea sa te descarci. Doar daca ai nevoie. Nu o sa îți trag cuvintele cu forța din gura.-repeta ea ce am zis eu mai devreme cu un zâmbet firav ce continua sa emane o anumită Tristețe afișat pe chip.-
                     -Știu. Acum hai sa începem Domnița "trag de timp fiindcă nu știu sa gătesc".
                      -Nu trag de timp!
                      -Ba o faci.
                      -Bine, poate puțin!
                      -Nu trebuie. Te învăț eu, haide!
        Pregătim aluatul pentru Pizza si ma amuza teribil sa ma holbeze la ea ce se chinuie sa frământe aluatul proaspăt făcut cu mâinile ei micuțe. Este o lupta crâncenă între Ángel  si aluatul vâscos de pizza. Și, din câte se vede, Àngel pierde cu nerușinare Așa ca ii sar in ajutor.
                      -Încearcă sa faci Mișcările mai ample.-spun, venind in spatele ei si cuprinzându-i mâna micuța in pumnul meu, încercând sa ii arat cum se face.-
                  -Da sa trăiți domnule bucătar.
                  -Alea nu sunt ample, Diem!-spun râzând in momentul in care ii dau drumul mâinii ei si o văd  continuând bătălia invincibila dintre ea si aluat.-
                  -Pentru mine alea au fost ample, domnule " le știu pe toate"!
    Am început sa radem amândoi cu pofta si am preluat eu lupta cu aluatul apoi pur si simplu am decorat pizza in cel mai artistic mod si am aruncat-o in cuptor. Apartamentul s-a încins de la cuptorul ce zăcea la 180 de grade cu opera noastră de arta in interior. Astfel încât, fără ca măcar sa îmi dau seama, tricoul meu a dispărut rămânând doar șortul ce sa îmi acopere  cu greu abdomenul sculptat.
                  -De ce te uiți Așa, Ángel?
                  -Ăăă...-spune ea roșind mai ceva ca sosul de roșii ce zăcea pe blatul insulei.-
                 -Ti-am mai zis oare ca ma omori când roșești?
      Dacă e ceva la care ma pricep cu adevărat este sa fac fete sa roșească prin simple cuvinte. Și nu orice fete. Pe Diem. Fata asta roșește mai ușor decât as fi crezut ca poate roși cineva. Nu ca m-ar deranja culoarea de roșu aprins pe care o are in obraji in preajma mea.
                 -Lasă Roșitul si haide sa mâncam.-spun trecând pe lângă ea sa scot pizza din cuptorul ce s-a stins automat.-
       Încercând sa își alunge roșeața din obraji, o văd pregătind masa. Așez pe un platou feliile întregii pizza si torn doua pahare de suc de portocale ca apoi însă, in momentul in care o observ așezându-se pe scaunul înalt ca de bar al insulei, sa îmi vina o idee mai buna.
               -Am o idee mai buna. Urmează-mă.-spun întinzându-i mâna liberă pe care o mai am si conducând-o spre terasa.-
       Așez pe masa mica si rotundă farfuria mare si paharele cu suc si îi trag scaunul lui Diem, lăsându-se sa se așeze pe cel de lângă ușa terasei.
              -De ce aici?
              -Ma simt mai aproape de Brenna.-spun arătând spre cer.-Uneori îmi place sa cred ca a devenit o stea si ma privește.
               -Ce frumos..-spune uitându-se la mine cu o privire curioasă.-
               -Întreabă-ma ce ai in cap, Diem.
               -Acum e mai târziu deci, prin ce ai trecut, Rhys?
               -Șmecheră mică. -spun râzând ușor poznaș la ea.-Bine, îți zic. După ce a murit Brenna, când aveam cea mai mare nevoie de părinții mei, ei pur si simplu s-au evaporat din viața mea. Au decis sa vândă casa in care am copilărit eu si Brenna si sa se mute fiindcă nu puteau trai Sub același acoperiș unde a trăit si Brenna. Eu i-am salvat toate lucrurile in timp ce părinții mei pur si simplu au plecat si nu s-au mai întors.
                   -Rhys...-spune cu ușoare lacrimi in ochi-
                   -Știi? Uneori ma uit la telefonul ăsta afurisit si ma întreb dacă va mai suna vreodată numărul lui Katherine sau al lui Jaden. Părinții mei pe care  nu ii mai pot numi Așa de când m-au lăsat singur sa înot in valurile aprige ale vieții.
                    -Îmi pare așa de rău, Rhys. Nu trebuia sa întreb ca o băgăcioasă.
                    -E in regula, Ángel. Chiar a ajutat sa ma descarc. Acum haide sa nu ne mai gândim la trecut. Ce a fost a fost. Ce e de acum in colo contează.
                     -Ziua de azi e singura ce contează.
      Spune apucându-mi firav mâna ce zăcea undeva la mijlocul mesei.
       Apoi pur si simplu ne Savurăm pizza admirând cum stele continuă sa apăra pe bolta cereasca lăsând liniștea apăsătoare ce dacă uneori înseamnă Tristețe, acum înseamnă doar iubire si înțelegere sa ne acapareze întreaga ființa. Fiindcă deși nu scoteam vreun sunet, eram prezenți. Amândoi, unul mai prezent decât celălalt in momentul prezent si in problemele celuilalt.

         Când am intrat in final in casa, i-am pregătit lui Diem așternuturi curate in camera Brennei iar apoi m-am aruncat direct intr-un dus fierbinte ce avea sa ma ajute sa aflu dacă insomnia avea sa îmi dea târcoale si asta noapte. De obicei, dacă un dus fierbinte nu reușește sa îmi aducă nici măcar adierea somnului, insomnia va prelua controlul. Însă atunci când apa fierbinte îmi amețește ușor întregul corp precum in seara asta, e semn bun. Aveam da dorm măcar puțin.
         Nu las timpul da treacă si somnul sa fuga. Ma îmbrac in pijamale si, înainte de a ma face nevăzut in spatele ușii din lemn masiv a camerei mele, trec pe la Diem si, inconștient fac ceea ce am făcut de când ma știu cu Brenna.
       Ma aplec asupra corpului ei ce este deja contopit cu așternuturile si îi plasez un sărut ușor pe frunte apoi șoptesc.
              -Noapte buna, Ángel. Te iubesc.
              -Te iubesc, noapte buna. -se aude șoptind din camera vocea lui Ángel fix înainte ca ușa sa se închidă si orice zgomot sa rămână acolo.-
        Închid ușa in urma mea si ma las cuprins de îmbrățisarea așternuturilor reci pana in momentul in care, mai repede decât credeam, ajung sa Pășesc pe lumea viselor.

   -Brenn, imi e dor de tine, surioara.
          -Rhys, lasă-ma in pace măcar acum! M-ai sufocat o viața întreaga. Iar după ce am plecat, nu ai putut face nici măcar un lucru din ce te-am rugat. Trebuia sa ai grija de mama si de tata. Ce naiba cauți aici când ar trebuii sa fii alături de ei?
            -Lupt pentru viitorul meu, Brenna.
            -Ce viitor, Rhys? Nu ai nici unul. Ai eșuat si Așa vei face mereu.
             -Brenn ce nai...
             -Ai eșuat ca frate, ai eșuat ca fiu, ca student, ca si coechipier al echipei tale. Eșuezi pe zi ce trece. De ce naiba mai încerci, Rhys?
       Nu îmi pot stăpâni lacrimile in timp ce ma uit la cea Mai mare frica a mea. La sora mea. Ce ma urăște pentru ca nu i-am oferit aer. La mine, ce ma învinuiesc pentru faptul ca i-am oferit Prea multă încredere  si  prea mult spațiu.
            -Rhys!
Ceva ma trage afara din lumea asta. O voce pe care o cunosc dar in același timp mi se pare ca o aud  pentru prima dată.
            -RHYS!-se aude vocea ce de data asta îmi zguduie întreaga ființa.-
      Deschid ochii iar Brenna dispare. Totul dispare. Pentru ca a fost un coșmar. Ca de fiecare data, in orice moment in care reușeam sa adorm, coșmarurile cum ca am dat greș ca si frate, ma bântuie mai rău decât as fi crezut vreodată.
              -Rhys, ai avut un coșmar. Te rog trezește-te!
         Mâinile îmi tremura. Nu fac nimic decât sa ma uit la Ángel ce zace speriata in genunchi lângă patul meu. Îmi ia mâinile in ale și ei le masează ușor apoi, o duce pe una spre buzele ei si își lasă amprenta asupra podului palmei mele.
                -Rhys, știu ca ești speriat. Dar e in regula. Ai avut un coșmar si acum totul e bine. Ești in siguranța. Nu știu de cine îți e frica dar îți garantez ca nu te va mai putea răni.
        Încerc sa o cred însă ceva ma oprește. Ma oprește frica ca pur si simplu, undeva acolo sora mea ar putea sa ma urască. Ca pur si simplu, de acolo de unde ea crede ca am greșit.
                 -Ángel, ești aici!
                 -Normal ca sunt. Acum da-te mai încolo.
                 -Ángel, sunt transpirat si agitat.
                 -Și ce? Ești doar un om normal cu cicatrici ce uneori rămân sângerânde. Acum încearcă sa te culci la loc. Sunt aici. Lângă tine.
      Iar brațele ei se învârt in jurul mijlocului meu si pur si simplu, simt cum inima mi se încălzește.  Nu pot adormi la loc iar asta nu ma mira absolut deloc.
Caci insomnia deja s-a instalat. Însă, spre deosebire de alte dați, nu ma ridic si nu ies din camera in căutarea unui pansament lichid de culoarea abanosului.  Asta pentru ca, nu ma pot desprinde din îmbrățisarea celui mai cald pansament pe care l-ar putea deține cineva.