Ángel

Capitolul 3

  Diem
6 ani mai târziu.

-Nu uita ce ți-am zis, da? Puiule, uită-te la mine.-unchiul îmi ridică bărbia cu două degete-.E un nou început. Nimeni nu va afla ce ai, iar tu vei fi acceptată, bine?

-Da, unchiule.

Era prima zi de liceu. Ultima mea șansă de a avea o copilărie fericită. În gimnaziu, s-a aflat repede de ,,afecțiunea,, mea-după cum îi spune domnul doctor Johnson.- si imediat cum s-a aflat, nu am mai fost scoasă din nebună, sau bolnavă. Sa aud in fiecare zi, măcar odată întrebări precum "vocile alea ale tale nu te ajuta și la teste?" sau " eu zic ca de aia nu te iubește nimeni. Cine ar putea s-o facă dacă esti o nebuna?"ma făceau sa ma simt ca un gunoi in unele momente. Deși unchiul și domnul Johnson îmi spuneau mereu ca nu e vina mea, sau ca vocile nu ma declara nebuna, eu nu puteam sa nu ma învinuiesc zilnic pentru tot ce se întâmpla.Eram evitată. Nu aveam nici un prieten și mereu eram un subiect foarte așteptat in discuții. Ultimii șase ani au fost un chin. Dar acum, acum e un nou început. Și ar trebuii să mă asigur că de data asta va ieși bine. Fiindcă e ultima mea șansa de a afla cum e sa fii normala, chiar și pentru câteva momente.

-Haide,că te duc eu la liceu în drum spre spital.

-Bine.Multumesc mult.

   Îl iubeam pe unchiul Josh și aveam sa ii fiu mereu recunoscătoare ca m-a luat in protecția aripilor lui și a avut  grija sa ma facă sa ma simt cât de iubita a putut el. Însă nu am putut niciodata să-l consider ca pe un tată.Nici pe nume nu îi pot spune.E pur și simplu ceva ce mă împiedică. O bariera. Iar uneori, ma simt oribil ca nu am cum sa îi arat cât de mult îl iubesc pentru ceea ce a făcut.

Mă urc alături de unchiul meu în mașină si plecăm spre liceu. Mă uit in jos spre geanta mea și mă holbez la cutia cu pastile ce nu lipsește din orice geantă de-a mea. O amintire vaga îmi trece prin minte. Mama luând un pumn din pastilele mele și luându-și viața. Alung cât de repede pot acest gând și îmi arunc privirea pe fereastră admirând  cum clădirile, persoanele si orice zgomot ce se aude rămân în spatele nostru, devenind doar o adiere. Păcat că vocile din capul meu nu rămân niciodată în urmă.

Mașina parchează in fața liceului iar eu,am o anumită reținere din a coborâ. Asta până să mă trezească vocea unchiului la realitate.

-Puiule, știu ca îți e frică, dar va fi bine. E un nou îceput.

-Alt nou început-spun cu o voce tristă-.

-Hei!-spune luându-mi fața in propriile-i mâini.-Unde e prințesa mea puternică? Unde e prințesa care a trecut peste toate greutățile care au dat năvăl peste ea?

-Aici!-spun ridicând o mână deasupra capului și chicotind ușor-.

-Așa, bun. Atunci această prințesă să-și ridice fundul și să meargă să-și înceapă noua poveste.

-Te iubesc, unchiule.-spun râzând ușor-

-Și eu te iubesc. Acum fugi și începe-ți noua eră.

-Da să trăiți!

Îmi iau geanta și mă îndepărtez de mașină. Pașii îmi sunt mici și înceți. Cu greu îmi târăsc corpul până în clasa mea. Trec pragul și îmi găsesc un loc, cât mai retras, lângă ferastră.

Îmi așez geanta la picioare si imi astup urechile,aseptând să înceapă cursul. Mă uit în jur și observ cum toată lumea vorbește cu toată lumea de parcă s-ar cunoaște de o viață, nu de cinci minute. Eu însă, nu mișc un deget. Stau în liniștea mea ce e tulburata de șoaptele lui Cindy Nou început pe naiba! Nu scapi tu așa ușor de noi. Vocea răsuna in capul meu pana când e întreruptă  de o bătaie ușoară în spate.Mă intorc si ajung să mă holez la chipul fetei ce se află acum,în fața mea.

Ochi mari,verzi ce emană o fericire pură,par castaniu,lung până la jumătatea spatelui.Obraji rotunzi ușor rozalii și nițte buze pline,ce etalează un zâmbet frumos.

-Da?-reușesc să rostesc-.

-Ai pățit ceva? Îți e rău?

-Ah, nu. Sunt bine. Părea că îmi e rău?-rostesc cu un zâmbet fals,dar constant pe buze-.

-Puțin. Stăteai cu mâinile la urechi fără să încerci măcar să-ți cunoști colegii pentru următorii patru ani. Dar asta s-a schimbat acum.-spune întinzându-mi mâna.-Sunt Hazel Baker.Tu?

-Diem Prescot.

-Mă bucur să te cunosc. Îmi place părul tău. E vopsit?

Se uita atent la buclele melșe roșcate moștenite de la tata.

-Nup.E părul meu natural.Tata avea părul roșcat.

Nu ști sa îți ții gura, nu-i așa?Prima dată când dau dreptate vocilor.

-Avea? Ă, scuze că mă bag dar, ce s-a întâmplat cu el?

-A murit. Când aveam 8 ani.

-Vaiii, iartă-mă! Nu trebuia să întreb.

- E ok, stai liniștită.

Am dat drumul veștii ăsteia. Însă în rest, o sa-mi pun lacăt la gură. Am noroc că a intrat profesorul căci altfel, probabil mă dădeam de gol.

Profesorul nostru de istorie, a început să își predea lecția dar eu nu auzeam nimic. E extrem de greu să te concentrezi pe un singur sunet, când în capul tău se aud zeci.
Nici nu aștept ca profesorul sa iasă din clasa ca îmi înșfac geanta si ies precum un fulger pe ușă. Trebuie sa ajung in baie. Urgent. Trebuie sa îmi iau pastilele și să fac liniște.
M-am trezit brusc, înghesuită de o mulțime de elevi pe hol. Dintr-o data, cineva îmi pune piedică si mă trezesc toată la pământ. Nu iau in seama râsetele ce se aud în jurul meu. Îmi ridic corpul greoi si îmi caut geanta. Capul ma durea iar întregul hol parca se învârtea cu mine. Acum geanta era in fata mea, in câteva secunde nu mai era. Când primirea îmi devine uniformă, sau mai bine zis clară si pot vedea geanta ce zace in fata mea, o mână trece prin fața ochilor mei si face geanta sa dispară.
Universul își bate joc de mine.
Mă ridic de pe jos si ma uit la băiatul de cam un metru optzeci ce zăcea cu geanta mea in mâna.
-Poți să îmi dai te rog geanta? Am nevoie de ea.
Observ cum băiatul din fata mea, zâmbește in colțul gurii iar pentru o secunda, am speranța ca mi-o va da înapoi. Asta pana sa își coboare chipul asupra mea și sa îmi șoptească la ureche
-Eu zic sa ți-o iei singura. Nu crezu ca ar fi mai distractiv așa?
Apoi se îndepărtează câțiva centimetri și își ridica mâinile, in care zăcea geanta mea, deasupra capului, ajung la înălțimea de doi metri. Ma chinui sărind sa iau geanta, nu de alta dar aveam nevoie de pastile.
-Ce e, pistruiat-o? Nu ajungi să îți iei gentuța?
-Eu..
Vocea mi se oprește in gât. Din spatele meu se aude o voce puternica ce răspândește întregul așa-zis public ce se strânsese in jurul nostru.
-Garcia! Ce ar fi să te iei de cineva de înălțimea ta, data viitoare?
Îmi întorc privirea in spate, de unde se auzea vocea puternica și sunt lovită de un ditamai băiatul, de cel puțin un metru nouăzeci. Par șaten,ușor lunguieț, cu bucle finuțe spre vârfuri. Ochi grizonați ce inspiră o furie necontenită.
-Wow, Davis. De când iei tu apărarea boboacelor?
-Uite de acum. Ori îi dai geanta ori...
-Ori ce? Ce o sa îmi faci, Davis? Ce?
Băiatul își încleștează pumnii pentru câteva secunde, apoi îi relaxează.
- Să zicem doar că, o sa îți arăt de ce sunt in stare și înafara terenului.
Băiatul ce zăcea cu geanta mea in mâini își da ochii peste cap. Mâinile acestui supranumita Davis trec peste capul meu, îmi recuperează geanta și mi-o întinde cu o privire calda. Spre deosebire de cea înspăimântătoare de mai devreme.
-Poftim.
-Mulțumesc.
Rostesc, apoi o iau la fugă spre baie. Ma închid in ultima cabina liberă și dau pe gât o pastila. Mă așez pe jos, sprijinindu-ma de ușă și aștept ca vocile acestea afurisite sa se ascundă. Când ele se ascund și rămân singura, ma gândesc la ce naiba tocmai se întâmplase. Oare aveam sa mai văd acei ochi cenușii ce mi a-au imprimat in minte? Îmi las capul sa se sprijine de ușa cabinei și profit de câteva minute de liniște pură.