Ángel

Capitolul 20

Diem

Soarele ce se contopește cu linia fina a orizontului îmi da aprobarea ca eu chiar am reușit. Am reușit sa petrec întreaga zi, ignorând-ul pe Rhys.
M-a durut sa îl ignor? Da, normal ca da. M-a durut al dracului de tare. Însă, am ales răul cel mai mic in întreaga situație. Nu puteam permite sa ma las prada iubirii. Fiindcă avea sa plece după ce afla ceea ce am. Nu ca l-as putea învinovăți. Însă eu? Eu nu mai sunt in stare sa privesc persoane cum pur și simplu dispar din viața mea. Era mai bine sa ma prefac ca nu exista pentru mine. Așa ne păstram pe amândoi in siguranța. Cum am zis. Am ales răul cel mai mic nu?
Stau întinsa, cu spatele lipit de salteaua ușor rigida. Ma uit înspre tavan și las lacrimile sa curgă. Plâng. Plâng și o fac in nestire. O fac pentru sufletul meu, ce poate ca ar merita iubire însă căruia nu îi permit sa o obțină.
Telefonul ce zace aruncat într-un colț al bățului vibrează. Ma întorc pe burta și îmi susțin corpul in coate. Îmi ridic telefonul și ma uit in bara de notificări.
Hazel: Ce faci iubitaaaaa? Nu vrei sa vi la mine?
Dvs: E târziu iubirea mea, ce s-a întâmplat de ma vrei de urgență la tine?
Hazel: Sunt singura acasă și ma plictisesc. Vi?????
Dau sa îi răspund ca nu am cum sa vin. Însă nu apuc, fiindcă sunt distrasa de o alta notificare. Rhys.
Respirația, brusc îmi devine accelerata.
rhys.davis: Jocul ăsta se joaca in doi, Ángel. Capul sus, frumoaso.
Privirea mi se ridica din telefon înspre fereastra și îl văd aici. Chiar in fata mea, la doar câțiva metri de mine, stand drept precum o stana de piatra și zâmbindu-mi poznaș.
-Ti-am lipsit, Ángel?
Continui sa ma uit la el stupefiata. Nu pot procesa cum a urcat pana la fereastra mea. Nu pot procesa ce naiba se întâmpla in momentul ăsta.
Îți zicem noi ce se întâmpla. A venit aici sa afle ce ai. Și va afla apoi te va lăsa singura, la fel ca toată lumea.
Îmi acopăr ambele urechi cu mâinile și pur și simplu ma uit in gol, lăsând lacrimile sa mi se prelingă pe obraji.
-Rhys, te rog pleacă.-reușesc sa spun cu o voce frântă, acaparata de lacrimi-
-Nu am de gând sa plec. Nu când plângi.
-Pleacă. Doar pleacă. Te rog!
-N-am s-o fac.
Lasă fraza sa plutească in aer apoi, îl pot observa cum se îndepărtează de fereastra acum întredeschisa și îngenunchează in fata mea. Îmi apuca mâinile tremurânde și mi le îndepărtează ușor de lângă urechi.
-Hei, e in regula.
-Nu, nu e. La naiba, nu e!
-Ba e. -spune, luându-mă in brațe.- Uite venisem aici sa vorbim despre ceva.
-Sa te aud, Rhys.
-De ce ma ignori, Ángel? Dacă e din cauză ca ai auzit ceva aseară..
-Am auzit ce ai spus aseară.-spun într-un glas-Dar nu ăsta e motivul pentru care te ignor.
- ¿Entonces?
-Pentru ca nu pot, la naiba!
-Ce nu poți, Ángel.
Tăcerea se lasă între noi. Aud pași subtili pe scări și ma ridic brusc, impunându-ma in fata ușii.
-Ángel, ce nai..
-Taci!
Îmi lipesc ușor capul de ușă și ascult, pașii unchiului Josh ce se îndreaptă spre ușa camerei mele.
-Diem? Puiule, ești bine?
-Da! Sunt bine, unchiule.
-Ești sigura? Te-am auzit strigând ceva mai devreme.
-Da, unchiule sunt bine. Ma lovisem in..colțul patului.-mint eu cu nerușinare-
-Bine. Vezi ca eu ma duc la spital. Trebuie sa asist la o operație urgent. Ai mâncare in frigider.
-Bine unchiule. Te iubesc, pa!
-Și eu te iubesc, puiule. Ne vedem mâine dimineața.
Îi aud pașii pe scări și abia atunci ma liniștea puțin. Îmi las corpul sa coboare in jos pe ușa din lemn dur. Îmi ridic privirea spre Rhys ce se uita la mine cu o privire ce parca râdea de mine.
-Te rog, spune-mi ca nu ai venit aici cu mașina.
-Normal ca nu. Nici nu știu cum am fost Așa inspirat încât sa o las in garaj.
-E bine.
Ma ridic ușor de pe podea și ma îndrept spre fereastra. Stau și privesc cum mașina unchiului Josh iese din garaj. Ma întorc spre Rhys, abia in momentul in care mașina unchiului Josh iese de pe stradă.
-Ce nu poți,Ángel?-ma întreabă iarăși, in momentul in care vede ca ma uit la el cu o privire îndurerată-
-Nu pot sa trag pe cineva in jos, bine?
Spun, trecând de la fereastra la pat și așezându-ma pe el, trântindu-ma usor.
-Ce tot spui?-întreabă el, așezându-se lângă mine pe patul moale-
-Oamenii fug de mine atunci când afla motivul. Și sunt mai mult decât sigura ca și tu o sa dai bir cu fugiții dacă ma vei face sa îți spun.
-Hei, Diem, uitate la mine!-spune, ridicându-mi bărbia din piept, cu doua degete pana când privirile ajung sa ni se întâlnească.-Nimeni si nimic nu ma va face sa plec de lângă tine, Ángel.
-Ba crede-ma ca o sa pleci. Pentru ca sunt.Sunt..bolnava. Nebuna, la naiba! Am..
-Schizofrenie Paranoidă.-îmi completează el fraza iar eu, rămân pur și simplu stupefiata uitându-ma continuu la el-Știu. Știam de mult timp, Ángel. Și am plecat? Nu. Pentru ca, la naiba! Dacă crezi ca o boala ma va face sa plec de lângă tine, atunci te înșeli. Pentru ca ma doare fix in cot de etichetele pe care ți le-au pus alții de-a lungul acestor ani. Pe mine ma interesează un singur lucru. Și anume cum te văd eu. Iar in ochii mei vei fi mereu un înger. Știi de ce?
-De ce?-întreb eu cu lacrimile stându-mi la baza genelor lungi ale pleoapei inferioare-
-Fiindcă an ajuns sa văd dincolo de asta. Dincolo de Scutul pe care îți impui sa îl porți in fata tuturor. Ángel, te iubesc. Ăsta e adevarul. Nu regret ca am spus-o și nu o sa regret vreodată. Fiindcă e ceea ce simt. Este felul in care tu m-ai făcut sa ma simt. Nu am cum sa fug de tine. Nu am cum sa fug de lângă singura persoana care a ajuns sa ma facă sa ma simt viu din nou. Nu am cum sa fug de lângă singura persoana ce ma face sa ma simt binevenit pe lumea asta.
Vrea sa continue. Știu asta. Însă cuvintele sunt de prisos. Așa ca pur și simplu ma las Dusă de val. Iar valul m-a dus atât de departe, încât buzele mele au ajuns sa năpustească asupra buzelor lui. Mișcările ușoare ale amândurora se transforma intr-un sărut ușor, liniștitor. Unul ce reușește sa ne transporte in mijlocul Căii Lactee și sa ne lase acolo. Noi doi, singuri fără voci și alte probleme plutind in centrul sistemului solar.
Se desprinde din sărut, la auzul telefonului meu vibrând pe saltea. Am putut doar observa ca era Hazel, ce continua sa aștepte un Răspuns de la mine. Ma întind spre telefon însă nici nu apuc sa îl ating căci mâinile mari are lui Rhys mi-o iau înainte. Îmi ia telefonul și îi trimite prietenei mele un mesaj vocal.
-Are treaba cu mine, Hazel. Nu o sa mori de dorul ei până mâine, nu-i Așa? -Trimite mesajul apoi îmi zâmbește poznaș- Gata, problema rezolvată.
-O sa ma omoare!-spun râzând cu pofta.-
-Ce? Nu are cum..-rostește apoi telefonul vibrează in mâna lui- La naiba! Chiar aveai dreptate.
-Ti-am zis! Ce a zisss?
-" Spune-i prieteni mele ca dacă nu îmi povestește mâine amănunt cu amănunt, va rămâne fără capul ăla plin de par roșcat. Distracție placutaaaa!"
-Foarte Hazel!-spun continuând sa rad cu o pofta imensa.-
-Acum ca problema e rezervată. Unde rămăsesem?-spune apoi, mâna lui ajunge pe gâtul meu și ma conduce într-un alt sărut ce ma amețește- Sunt extrem de egoist in momentul ăsta. Dar îmi place.
-De ce ești egoist?
-Pentru ca îmi propusesem ca întâi sa te salvez și abia apoi sa aflu ce gust au săruturile tale. Însă se pare ca am deviat total de la plan.
-Da chiar! Egoistule!-urlu la el luându-l peste picior-
-Sunt egoist când vine vorba de tine însă nu regret asta.
-Nici eu. -este tot ce pot spune pana sa ma cuibăresc la pieptul lui, acum întins pe salteaua mea.- Te iubesc, te rog..
Trag aer in piept și ma uit subtil la el, gândindu-mă cum sa formulez ce aveam sa zic.
-Te rog doar nu ma lăsa singura.
-Niciodată.
-Promiți?
-Promit.
Zâmbesc. Pentru prima data după mult mult timp, zâmbesc cu adevărat. Asta pentru ca in brațele lui ma simt iubita. Pentru prima data după mult timp, ma simt normala in fata cuiva ce știe ca sunt pe o cale foarte foarte îndepărtată de normalitate.
-Pot sa te întreb ceva?
-Sigur, Rhys.
-De ce ai crede ca te-as lăsa?
-Pentru ca asta au făcut toți cei ce ar fi trebuit sa ma iubească. Care ar fi trebuit sa rămână.
-Poți sa dezvolți te rog? Vreau sa încerc sa înțeleg prin câte ai trecut.
Dau aprobator din cap. Asta fiindcă eu chiar aveam sa ii zic tot. Fiindcă eu chiar simțeam nevoia sa zic cuiva prin ce am trecut fără a avea frica ca ma va judeca.
-Când aveam opt ani, tata a murit. Era motociclist iar cineva, a dat peste el in trafic. Aia a fost ziua in care am simțit cum ceva in interiorul meu s-a rupt. In seara aceea, l-am auzit pe tata. A vorbit cu mine de nenumărate ori. I-am simțit atingerea când m-am dus la culcare. Ma simțeam cumva protejata de el. -trag aer in piept și îmi ridic privirea, încât lacrimile sa apuce sa curgă, apoi continui.- După câteva luni, au apărut și Mall și Cindy. Însă nu le auzeam complet. Fiindcă tata ma apăra. Sau cel puțin Așa îmi spunea. La un an după moartea tatei, mama m-a dus la un psihiatru. Cel la care merg și acum. Iar el, mi-a dat diagnosticul. Mama s-a albit la fata. Am știut ca nu avea sa mai fie la fel. Însă mi s-a confirmat asta, când am plecat de la domnul doctor iar ea a vrut...a vrut sa ne omoare pe amândouă. Atunci, in trafic, la radio răsuna melodia preferata a mamei. Cea pe care o schimbasem in mașina..Urăsc melodia aia. Asta fiindcă versurile melodiei ăleia, -rostesc printre lacrimile greoaie- au fost ultimele cuvinte pe care mama mi le-a adresat, înainte..înainte sa se sinucidă cu pastilele mele.
Rhys nu a rostit niciun cuvânt. Ma uitam la el printre lacrimi și ma așteptam sa se ridice și sa plece in orice moment. Însă el, el ma ia in brațe, îmi mângâie creștetul capului lăsând in urma atingerilor lui sărutări dulci.
-Continua.-rostește el, in momentul in care eu decisesem sa ma opresc. Însă nu am mai făcut-o. Am continuat cu toată greutatea pe care o are acest subiect.-
-Unchiul Josh a venit in urma apelului pe care i l-am făcut și m-a luat de acolo. Și am lăsat in toata casa aia orice am însemnat eu. Orice amintire de la tata. Singurele doua lucuri rămase de la el este parul roșcat și un iepuraș de pluș. Credeam ca pot începe o noua viața și ca totul va fi bine. Însă m-am înșelat.
-Adică? Ángel, cât de rea a mai fost soarta cu tine?
-Nici nu îți poți imagina. -îmi șterg lacrimile ce șiroiau deja fără sa le dau importanță pe chipul meu acum rece sloi.- A venit prima zi de școala. Intr-o școala noua. S-a aflat repede ce am. Nu eram scoasă din nebuna. Și sincer? Faptul ca jumătate din școala nu îmi știa nici măcar numele, nu e cea mai mare problema. A început hărțuirea. Ma loveau, atât verbal cât si fizic. La cantina, mereu stăteam singura la renumita " masa cu guma". Asta pana cand, elevii au ajuns sa îmi toarne mâncare in cap si sa râdă in hohote de nebuna ce nu merita sa învețe. Și nici asta nu e cea mai rea parte a poveștii. -rostesc uitându-ma brusc in gol.-
-Ángel, nu trebuie sa continui dacă nu mai poți.
-Vreau S-o fac, Rhys. Trebuie sa ma descarc.
-Atunci dă-i bătaie. Eu sunt lângă tine sa te ascult.
-Pana atunci, suportasem cuvintele. Fiindcă asta îmi spusese unchiul Josh sa fac. Însă ceea ce s-a întâmplat acum trei ani, a fost prima acțiune săvârșită ce mi-a indus ideea asta, de a părăsi lumea asta. -închid ochii pentru câteva secunde si las lacrimile sa curgă pana când simt ca îmi intra in gura.- Eram clasa a șaptea, urma sa fac treisprezece ani in câteva luni. Și eram atât dar atât de fericita ca, pentru prima data, o fata mai mare, de liceu, ma invitase la petrecerea ei. Tin minte perfect. Purtam o rochie neagră simpla, pana in pământ, cu mâneci lungi si ușor bufante. -îmi trag adânc respirația in piept si ma rog, sa pot duce povestea pana la capăt fără a-mi stârni un atac de panica.- Ajunsesem mai devreme decât ar fi trebuit. Tipa care ma invitase mi-a oferit nenumărate pahare de suc. Cola. Și am băut. Pentru ca eram naiva. Nu aveam habar ce avea sa se întâmple.
-Te rog nu-mi zi ca..
-Nu cred ca ai o minte suficient de bolnava încât sa poți ghici ce s-a întâmplat. -trag aer adânc in piept si îmi privesc mâinile tremurânde pana când ele ajung sa zacă in ale lui.- Chiar ma distram. Eram fericita ca eram integrată in final într-un grup. Fie el si de elevi mai mari. Ei si la un moment dat, in timpul petrecerii filmul mi s-a rupt si tot ce simțeam, era durere. Simțeam cum ceva cald mi se prelingea de pe coapsa in jos...si doamne urăsc ca eram lucida. Fiindcă îmi amintesc tot. Absolut tot.
-Te vrei sa îmi zici mie ca ai fost violată?
Dau aprobator din cap, apoi continui sa vorbesc.
-Am ajuns acasă in seara aia adusă de cea la care am fost. I-a spus unchiului ca am leșinat fiindcă îmi era rău. Dar unchiul fiind doctor si-a dat seama imediat. Din ziua aia, ma întrebam continuu de ce naiba trăiesc. De ce trăiesc sa îmi amintesc asta. Pana când de ziua mea, de treisprezece ani, m-am retras la mine in camera, si am început sa plâng. -îmi trag aer adânc in piept- Am început sa plâng fiindcă se făcea un nou an. O noua vârsta pe care eu, eu trebuia sa o înfrunt cu amintirea asta. Și atunci, m-am ridicat si mi-am desfăcut lama de la o ascuțitoare de creioane. Si am căzut in genunchi, in mijlocul camerei cu ea așezată pe încheietura mea. Voiam sa mor. Însă ceva nu ma lasă sa o fac. După minute bune, pur si simplu am lăsat lama din mâna, mi-am șters lacrimile si am ieșit din camera, mulțumindu-i acelui ceva ce m-a oprit. Si promițând ca nu voi spune nimănui asta.
-Ángel, hei!-spune luându-mă in brațe și plasându-mi săruturi pe întregul creștet- Lacrimile tale ma dor ca un cuțit in inima. Îmi vine sa îi ucid pe cei ce ti-au făcut asta. Dar vreau sa știi ca atât Timp cât ești cu mine, nimeni și nimic nu îți va mai putea face rău. Te iubesc. Nu ești nebuna, nici ciudata. Si am sa îți zic asta pana când ai sa îți bagi cuvintele astea in căpușorul asta frumos. Ești in siguranța in brațele mele.
             -Știu. Te iubesc.
    Si chiar știam. Cuprinsă de caldura brațelor lui, sau de caldura corpului sau lipit de al meu, reușesc sa Pășesc pe lumea viselor cum nu am mai făcut-o de mult timp. Cu zâmbetul pe buze.