Ángel

Capitolul 4

       Diem
Soneria afurisită ce anunță începutul următoarei ore îmi tulbură liniștea. Mă ridic cu greu de pe podea, îmi netezesc puțin fusta uniformei și ies, cu chiu cu vai din cabină. În fața oglinzii dau de fata ce făcuse cunoștiință cu mine in clasă. Hazel.
       -Eu tot cred ca îți e rău.
        -Poftim?
        -Pare ca îți e rău.
        -Sunt în regulă.
        -Ei bine, nu prea pari.
    Dau să plec însă vocea fetei ce parcă nu știe ce e aia suferință ma oprește din drum.
          -Diem,nu?-dau aprobator din cap- Dau o petrecere sâmbătă.Mă gândeam că poate ai vrea să vii.
         - Eu?
         -Mai vezi pe cineva pe aici? Normal că tu, prostițo!
          -Nu înțeleg. De ce m-ai vrea pe mine la petrecerea ta?
           -Pentru ca suntem prietene! Deci, ce zic. Vii?
Prietene. Suntem prietene. Am o prietena. Se pare că viața de fată normală nu e atât de grea de dus pe cât pare.
            -Sigur! Voi fi acolo. La ce ora?
             -Opt seara iubito! Trebuie sa plec!! Ne vedeem!
             -Pa!!
Mă uit cum pleacă zâmbind și nu pot înțelege cum ea, o fată frumoasa și zâmbitoare vrea sa fie prietenă cu una ca mine. Mă spăl o idee pe față apoi mă îndrept spre clasă, cu coada între picioare. Am întârziat câteva minute bune.
       Intru ușor în clasă iar profesoara de engleză ma săgetează cu privirea.
       -Domnișoara Prescott. Ora a început acum cincisprezece minute. Ce ați făcut până acum?
      Nu reușesc sa scot absolut nici un cuvânt. Pur și simplu rămân blocată. Asta până când ușa se aude deschizându-se în spatele meu.
        -A fost cu mine domnișoară Spencer. I-a fost rău și am dus-o la cabinetul medical. Acesta este motivul pentru care am întârziat amândoi.
    Îmi întorc privirea și întâlnesc aceiași ochi cenușii ce îmi salvaseră fundul mai devreme.
         -Iertați-ma. Domnișoara Prescott sunteți mai bine?
         -Da..Ma simt mai bine.
         -Bun. Luați loc. Amândoi.
     Ne așezăm în ultimele bănci libere ce se nimeresc să fie una lângă alta.
           -Mulțumesc.
           -Nu e nevoie să-mi mulțumești, Ángel.
      Ángel? Ce e cu porecla asta. Sau, oare e o porecla? Nici nu știu în ce limbă e. Tot ce știu, este că sună bine. Al naibii de bine.
       Profit de liniștea din capul meu și încerc să fiu atenta la oră dar e cam imposibil cu domnul salvator de vieți ce se află în stânga mea. Privirea îmi cade asupra lui, ce scrie concentrat, în timp ce o șuviță i se desprinde din cocul lejer prins la spate și îi aluneca ușor spre centrul feței. Își dă șuvița după ureche și își îndreaptă privirea spre mine. Îmi mut privirea cât de repede pot și roșesc când îl aud râzând ușor în bărbie, dându-și seama că ma uitasem la el. Își mișcă mâna brusc, astfel încât acesta cade, pe culoarul dintre băncile noastre. Se apleacă să îl ia însă se aproape suficient de mine încât să îl pot auzi șoptind.
       -Nu e nevoie să ascunzi de mine faptul că roșești, Ángel. Îți pune pistruii în evidență.
Cum fraza asta părăsește buzele lui, roșesc și mai tare, de am impresia că voi lua foc.
Îmi vine să îmi dau doua palme. Nu poate să înceapă să îmi placă de el. Nu pot permite asta. Sigur doar se joaca cu mine. Nu are cum sa ma iubească. Chiar dacă poate îi par atractiva sigur va da bir cu fugiții când va afla ce am. Fiindcă, atunci când ești nebun sperii oamenii. Niciunul nu te va pitea Iubi din pur sentiment. Poate doar din milă.
Iar eu, chiar nu am nevoie de mila nimănui.
Sâmbătă mă voi duce la petrecerea lui Hazel și totul ca decurge bine. Mă voi face remarcată și voi da motive întregii lumi să mă vadă ca pe o fată cool. În niciun caz ca pe o fetiță speriată ce a rămas singură pe lume.
Deși atunci când iau pastile vocile se ascund pentru câteva ore, ele continuă să îmi influențeze gândurile proprii. Unchiul Josh mă iubește și știu ca nu o face din milă. Tata m-a iubit și nu a făcut-o din milă.
Când " te iubea" tatăl tău noi nu existam, iubita. Nu erai o nebună pe atunci. Crezi ca acum, te-ar mai iubi?
Ce naiba caută Mall afară din ascunzătoarea ei? Abia mi-am luat pastila. Ar fi trebuit să fie liniște!
Îmi acopăr urechile cu mâinile și îmi dau seama ca nu mai am cum sa iau notițe astăzi. Îl voi ruga pe unchiul Josh sa mă ducă la domnul Johnson și o sa îl rog sa îmi dea niște pastile mai puternice. Nu pot trăi cu ele, ce continuă să iasă din ascunzătoare odată la câteva minute.
Mă simt săgetată de privirea aceea cenușie și îmi dau seama ca îmi observă mâinile de la urechi însă această semi liniște contează mai mult decât o aparență. Îmi dau jos totuși o mână și mi-o duc în dreptul frunții justificând cumva ceea ce se întâmplă, chiar cu minciuna lui.
Se uită la mine derutat, apoi își dă ochii peste cap și îmi dau seama ca nu ma crede absolut deloc. Însă pe puțin ma interesează pe mine ce crede el.
Pe cine vrei să păcălești? Se vede ca îți place de el. Iar el se va speria când va afla de noi și te va lăsa. La fel ca mama ta.
Dacă Cindy ar avea corp, i-aș face cunoștiință feței ei cu pumnul meu. Norocul ei este ca există doar in capul meu. Altfel nu ar mai fi existat de mult
Timp. Mă uit înapoi la domnul salvator de vieți ce îmi zâmbește ușor și sincer. Stomacul mi se strânge și întregul corp mi se încălzește. E imposibil sa permit să simt asa ceva. Să simt chestii de genul ăsta ar însemna sa îmi pese. Dar e greu sa îți pese de cineva cand nimănui nu ii pasa de tine.
Continui să mă uit la profesoara noastră de engleză încă cu mâinile la urechi. Încep sa aud, ușoare râsete ce pătrund prin spațiul miniscul dintre degetele mele. Se râde de mine. Iar.
Un ALT nou început ratat. Presupun.