Ángel

Capitolul 22

Diem

Mașina iubitului meu parchează pe aleea casei mele. Privirea mea, se oprește asupra unei mașini cu totul străine ce zace chiar alături de mașina unchiului Josh. Respirația mi se taie in momentul in care realitatea ma lovește și, realizez ca mai mult decât sigur, unchiul meu mi-a ascuns anumite lucruri. Singura persoana in care putusem sa am încredere pana in momentul de fata îmi ascundea lucruri.
-Ángel, ești bine?
-Da, mulțumesc ca m-ai adus. Ma duc sa discut cu unghiul. Ne vedem mâine la școala?
-Nu vrei sa intru cu tine?
-Nu am chef sa dau explicații, Rhys.
-Bine, ne vedem mâine. Ma suni dacă se întâmpla ceva, da?
-Mhm. -apoi ma întorc spre el și îl sărut ușor.-
Pur și simplu ies din mașina și aștept câteva secunde pe alee, admirând cum SUV-ul se face nevăzut in depărtare.
Adun toată puterea de care am nevoie și intru in casa, simțindu-ma precum o mica străină.
-Trebuie sa îi spui, Josh! Astăzi!-se aude răsunând de undeva din casa o voce ce îmi este ușor cunoscuta.-
-Unchiule?
Îmi ascult ecoul vocii cum se stinge in casa ce pare goală. Asta pana când de după ușa bucătarii, își face apariția un chip pe care îl știam destul de bine.
-Doamnă Willson! Ce ma bucur sa va văd!
-Iubita mea, ce mare te-ai făcut. Ești foarte frumoasa, puiule!-mama unchiului Josh se apropie de mine in pași repezi și ma cuprinde cu brațele ei calde.- hai in Bucătărie. Josh are ceva de vorbit cu tine.
-Și eu am ceva de vorbit cu el.
Intram in Bucătărie iar unchiul Josh, se uita la mine cu o privirea crispată. Speriata.
-Unchiule? Vreau sa te întreb ceva.
-Bine. Sa îți aud întrebarea puiule.
Aveam sa fiu cât pot de directa. M-am uitat in ochii unchiului meu. In ochii celui mai bun prieten al tatălui meu ce și-a asumat rolul de unghi, de tata, de mama pentru mine.
-De unde am moștenit schizofrenia? Știu ca se moștenește. De unde am moștenit-o?
-Vezi ce face minciuna, Josh? Acum trebuie sa ii spui tot.
-Mama nu ma ajuți!
-Vreau ca Diem sa știe adevarul!
-Și îl va afla acum, datorită ție.
-Puteți sa nu mai vorbiți de parca nu m-as afla in încăperea asta alături de voi și sa îmi Spune-ți ce adevăr mi-a fost ascuns?
-Stai jos puiule.
Ma conformez și pur și simplu ma așez lângă el, pe un scaun al insulei din mijlocul bucătăriei.
-O sa îți răspund întâi la întrebare, apoi o sa dezvolt dar te rog, te rog Diem sa nu ma întrerupi fiindcă nu cred ca voi fi in stare sa continui povestea asta dacă ma opresc.
Dau aprobator din cap și ma uit la el, ce cu lacrimi in ochi își caută cuvintele.
-De la mama ta. Ea a fost cea ce avea Așa ceva. Și te-a iubit enorm. Nu te-a urat nici măcar o secunda. Vocile au făcut-o sa îți arate ca te urăște.
Brusc o durere groaznica îmi zace drept in piept. Respirația îmi devină sacadata. Nu ma pot gândi decât la momentul in care mama și-a luat viața din același motiv ca Brenna. Din același motiv pentru care eram cât pe ci sa o fac și eu de nenumărate ori.
-Diem, poate nu o sa aibă sens ce urmează sa spun. Însă tatăl tău nu a fost tatăl tău. Eu..eu sunt tatăl tău.
STAI CE?
Îmi tin in mine toate întrebările și ma uit, cu ochii plini de lacrimi drept la unchiul Josh. Sau la tata? Nici nu știu cum naiba ai trebuii sa ii mai spun acum.
-Te rog sa nu ma urăști pentru ca am făcut asta. Pentru ca ți-am ascuns asta. Pur și simplu... O iubeam pe mama ta enorm. Înainte ca ea măcar sa aibă o relație cu tatăl tău. Tatăl tău și cu mine am foat cei mai buni prieteni. Asta nu sa schimbat. Însă mereu el a avut mai multe decât mine. O situație financiară mai buna, o casa, o viața mai buna. Eu eram doar un student in anul 4 la medicina. Stăteam la cămin și abia trăim de pe o zi pe alta. -Închide ochii astfel încât lacrimile sa ii părăsească genele și sa ii coboare pe obraji- Aveam o relație cu mama ta de aproape un an. Și totul era bine. Eu o iubeam cu tot cu voci, ea ma iubea chiar și fără bani. Asta pana când a rămas însărcinată. Și pur și simplu nu am știut ce sa fac. Nu am putut plăti nici măcar prima radiografie. Tatăl tău a plătit orice consult. Fiindcă mama ta abia terminase liceul iar eu nu îmi găsisem de munca. Așa ca, de comun acord am hotărât cu tatăl tău sa te declare fata lui, cu condiția de a ma lasa sa te văd. Si am făcut asta fiindcă eu nu aveam ce sa îți ofer Diem. Pur si simplu nu aveam ce. Tot ce făceam dacă era sa te declar a mea, era sa te chinui. Si asta e ultimul lucru pe care mi l-as fi dorit. Automat relația dintre mine si mama ta s-a oprit. M-a urat ani de zile pentru ca renunțasem la ea pentru binele tău. Dar eu continuam sa o iubesc. Însă știam ca asa avea sa fie mai bine. Aveai sa intri intr-o familie unde nu îți lipsea nimic. Aveai sa fi iubita. Pentru ca, la naiba, tatăl tău te-a iubit mai mult decât as fi crezut vreodată. Pe mama ta in schimb? Pe ea nu a iubito o secunda. A făcut toate astea pentru tine. Si o sa ii fiu recunoscător pentru totdeauna fiindcă a făcut asta. -trage Aer adânc in piept si se Ridica, începând sa caute intr-un sertar din living. Se întoarce înapoi spre mine, cu o poza înrămată pe care mi-o înmânează si ma lasa sa ma uit la ea câteva secunde.-
Ma uitam la poza in a care-i sticla îmi vedeam reflexia. Si puteam observa clar. Tata, avea parul blond, in niciun caz roșcat. Iar unchiul Josh ce zâmbea chiar lângă el, îl avea de aceiași nuanța cu al meu.
-Când te-ai născut si ți-am văzut parul ușor roșcat, am știut ca trebuia sa ascund asta. Nu trebuia sa dam de bănuit. Așa ca, in seara zilei in care ai pășit pe lume, eu si tatăl tău eram in baie casei lui si ne vopseam. Eu ii aplicam in cap portocaliul iar el îmi decolora parul ca apoi sa mi-l facă brunet. Si uite asta, asta făceam noi odată pe luna pentru a nu se vedea diferența. Si știu ca ți se pare o Nebunie însă am făcut-o amândoi fiindcă te iubeam. Te iubeam enorm amândoi. Iar Iepurașul cu care dormi, eu ți l-am luat însă mama ta era prea suparata pe mine încât sa accepte sa ți-l dau si sa știi vreodată ca e din partea mea. Si poți sa ma judeci cât vei, Diem. Însă am preferat sa ascund toate astea si sa te pot vedea chiar dacă aveai sa ma știi ca cel mai bun prieten al tatălui tău, decât sa nu te văd fiindcă mi-ar fi interzis mama ta.
-Ai terminat?-întreb cu o răceala in voce ce nu credeam ca aveam sa o dețin vreodată.-
-Puiule..
-Ce e, unchiule? Sau stai? Oare ar trebuii sa îți spun tata?!-ma răstesc la el izbucnind in lacrimi.-
Ma ridic si dau sa plec însă ma izbesc de mama lui Josh. De bunica la naiba.
-Scumpo, vin-o aici.
-Ca sa ce?!-izbucnesc eu.Ca sa ma mințiți iar? Ce te aștepți, sa te strig "bunica" dintr-o data? Sau pe tine sa te strig "tata"?! Ce naiba e in neregula cu voi.
-Diem, limbajul!
-Nu ai dreptul sa îmi spui cum sa vorbesc! M-ai mințit cincisprezece ani, la naiba! Strângeam Iepurașul ăla afurisit in brațe si ma gândeam ca e ultimul lucru rămas de la tata. Credeam ca parul si jucăria aia sunt singurele lucruri care ma mai leagă de el. Dar uite ca nici măcar nu erau de la
El! La naiba! Vrei sa îți zic ceva, Josh?-ii pronunța numele cu tărie- prefer sa ma rad in cap si sa ard iepurele ăla încât sa devină cenușă decât sa am ceva ce sa îmi aducă aminte constant ca am fost mințita încă din prima zi de viața!
Si, cu lacrimile șiroindu-mi pe fata ies val cartea din Bucătărie. Poate am fost rea, poate am fost prea dura. Însă pur si simplu ma simțeam rănită. Călcată in picioare. Zdrobită. Eram la pământ si ma gândeam cu ce oare m-au mai mințit oamenii ce aparent trebuiau sa ma iubească. Oameni ce ar fi trebuit, măcar ei sa îmi ofere toată iubirea lor. Însă nu au făcut-o.
Urc in camera mea trântind ușa in urma corpului meu firav cu o putere necontenită. Imediat cum Pășesc in camera spațioasă, îmi sare in ochi iepurele ăla afurisit. Îl înșfac si ii fac loc drept in coșul de gunoi. Oricât de mult uram ca m-a mintit pana si legat de par, nu aveam sa zic adio culorii mele naturale ce ma definea atât dar atât de bine. Ma trântesc in mijlocul patului si admir afurisitele de stele si pentru câteva secunde ma gândesc dacă cele de la vechea casa chiar erau puse de tata sau pana si asta fusese o minciuna.
Îmi iau o geanta in care îmi vâr câteva lucruri apoi pur si simplu ies din camera si ma îndrept direct Spre ușa de la intrare având in gând sa ignor orice voce ce avea sa ma înconjoare. Însă aparent nu aveam cum sa o fac.
-Diem! Unde crezi ca te duci.
-Unchiule sau, mai bine zis tata, nu te privește. Amândoi am spus lucruri care au rănit in seara asta. Si îmi pare rău pentru ale mele. Tocmai de aceea, o sa stau câteva zile alt undeva. Într-un loc unde o sa ma liniștesc. Când ma voi simți mai bine, ma voi întoarce si voi încerca sa uit tot ce s-a întâmplat. Asta pentru ca ai avut grija de mine toți anii ăștia si o sa îți fiu mereu recunoscătoare pentru asta. Doar am nevoie de puțin timp. Îmi poți oferi asta?
-Cât timp ai nevoie. Îmi pare rău, Diem. Te iubesc și o voi face indiferent. Chiar și dacă nu vei mai apărea la ușa asta.
Las cuvintele lui sa se stingă in mintea mea precum o simfonie și plâng in liniște, rămânând cu spatele la el, in fata ușii larg deschise, ceva parca împiedicându-ma sa plec.
Picioarele cimentate in podea și-au dat drumul in final și am ieșit, cu pași înceți din casa in care, chiar dacă unchiul nu o credea, aveam sa ma întorc. Cândva.
Uitându-ma la stelele ce incepeau sa apăra pe cerul Amurgit, pur și simplu am mers in nestire, acolo unde îmi dictau picioarele și inima. M-am trezit in parcarea unui bloc ce îmi aducea amintiri plăcute. M-am oprit in fata scării și am plâns. Am plâns pentru cum m-a lovit afurisita asta de viața iarăși. Am plâns pentru cuvintele dure pe care i le-am adresat..tatei. Am plâns pentru simplu fapt ca ma simțeam vulnerabilă. Ma simțeam iarăși acea fetița de doar opt ani ce își pierduse Așa-zisul tata și ce începuse sa audă voci fără ca măcar sa aibă habar cum avea sa i se schimbe viața.
M-am uitat la scara blocului mult și bine. Apoi pur și simplu m-am trezit in lift, urcând la un etaj la care nu credeam ca voi urca atât de devreme. Ies din liftul strâmt in care simțisem ca ma sufoc și merg intr-o inerție de zile mari pana la o anumită ușa. La un anumit apartament.
Ma opresc in fata ușii și ma gândesc dacă e bine ce fac. Dacă am ce caută aici. Ma întreb pur și simplu dacă fetița din interiorul meu are puterea de a bătea la acea ușa. Apoi răspunsul vine. Mâna mea bate la ușa dura de lemn. Bate in nestire. Bate pana avea sa primească un răspuns.
Ușa se deschide in fata mea iar eu pur și simplu ma uit in gol la cei 197 de cm de mușchi din fața mea și pur și simplu rostesc cu o voce frântă.
-Bună!