Ángel

Capitolul 2

                                           
Diem
  
Stau pe bancheta din spate a mașinii mamei și mă holbez la cutia de pastile dată de doctor. Cele care mi-au adus liniștea, în timp ce în cap, pentru prima dată în ultimul an, nu răsună vocea lor. Ci vocea calmă a doctorului ce-mi spune că eu sunt la control. De când am plecat, mama nu a mai scos nici măcar un cuvânt. Îmi ridic ușor privirea de la cutie și îmi îndrept privirea spre oglinda retrovizoare unde sunt săgetată de privirea mamei. O privire rece, dură. Se uită la mine cu un dezgust ce îmi întoarce stomacul pe dos. La auzul claxoanelor ce ne înconjoară mă trezesc la realitate, îmi cobor privirea spre parbriz și văd cum mașină se îndreaptă fulgerător spre mijlocul autostrăzii.

-Mami, volanul!-urlu din toate puterile-

Mama redresează mașina și, ne aflam din nou, regulamentar pe autostradă. Cu mama se întâmplă ceva, clar. Tata a fost motociclist și mereu, când avea de mers o distanta mică și îl rugam să mă ia cu el, insista să am mereu grija în trafic. Iar mama, mama mereu mi-a interzis ca măcar să-mi treacă prin gând să vreau să conduc un motor, tocmai pentru a nu se întâmplă ce s-a întâmplat cu tata. Însă, mama deși este cea mai atentă persoană în trafic azi, azi parcă a vrut să moară. Parca a vrut să murim, să mă omoare. Prin privirea rece cu care se uita la mine, am putut observa că nu-i păsa dacă murea și ea. Ea nu mă mai voia pe mine.

Mama pornește spre casă de data asta mai lent, iar eu îmi acopăr urechile fiindcă vocile au revenit. Sunt peste tot.

A vrut să te omoare fiindcă ești o nebună, ce e atât de greu de înțeles?

Nu. Nu putea fi adevărat. Mama mă iubește și nu sunt o nebună.

Oh ba ești!

-Nu!-urlu cu toată puterea pe care o am apoi deschid borcanul și mai înghit o pastila care să facă liniște acolo.-

Înghit pastila și îmi pun mâinile la urechi până când se face liniște. Apoi, observ că mașina a parcat în fața casei și că, în final, am ajuns și pot avea parte de liniște singură, fără  a mai sta cu mama în același spațiu.

Ies din mașină și alerg pe scările parcă infinite până in camera mea, unde mă grăbesc să închid ușa de parcă aș vrea să las pe cineva în spatele ei.

Îmi tot apare în minte privirea rece a mamei iar un fior pe șirul spinării își face simțită prezența. Voia să mă omoare.

Vai dragă și abia acum îți dai seama? Vocea lui Cindy răsună puternic în capul meu. Iar eu, eu nu înțeleg de ce. Luasem o nouă pastilă în mașină. Ar fi trebuit să fie liniște. Dau să mai iau o pastilă după cum mi-a spus domnul doctor însă borcanul nu este la mine. Probabil rămăsese în mașină.

Deschid ușa și mă îndrept ușor către scări. Le cobor încet, iar jos o văd pe mama stând in fața scării cu borcanul meu în mână.

-Mami? Îmi dai, te rog pastilele? Domnul doctor mi-a zis să iau una.

Mama continuă să se uite la mine cu aceiași privire îngrozită.

-E numai vina ta.-se aude în final vocea gâtuită a mamei.-

-Ce?

-E NUMAI VINA TA! Mi-ai ruinat viața pușlama mică!

Lacrimile îmi zac la baza genelor dar nu se mențin acolo mult timp. Fac cunoștință cu pielea, în momentul în care mama deschide borcanul cu pastile și îndeasă un pumn în gură. Aruncă borcanul pastilelor mele și se îndreaptă spre living. Își ia geanta și caută prin ea, până când scoate din ea o folie nou nouță de pastile. Își îndeasă întreaga folie de pastile în giră, le înghite cu greu, apoi începe să se legene până pe canapea. Se prăbușește pe ea abia mai fiind conștientă în timp ce rostește  rostește, cu privirea ațintită la mine ce încă stăteam blocată în capul scării.

-Mi-ai distrus viața. Trebuia să te iubească tatăl tău mai mult decât pe mine, nu?

-C-Ce..?-rostesc eu, derutată, venind spre canapea, cu fața spălată de lacrimi-.

-Din secunda în care ai apărut, eu nu am mai existat. Te urăsc! Mi-ai distrus întreaga viață! Te...te urăsc.

Cu lacrimile ce au pus ușor stăpânire pe mine, privesc cum mama își dă ultima suflare. Capul îi cade in gol. Și îmi e cât se poate de clar. S-a dus.

Nu mă apoprii câtuși de puțin de ea. Pur și simplu nu am puterea asta.Doar iau telefonul mamei si îl sun pe unchiul Josh.

-Da, Linda?

-Unchiule Josh..

-Printesă, ce e? S-a întâmplat ceva?

-Mami, mami ...ăăăăă,..Mami l-a urmat pe tati. Vino aici, te rog.

Unchiul dă să spună ceva, însă îi închid imediat și mă las in jos, lângă canapeaua pe care zăcea mama.

-Nu e vina mea că m-am născut. Nu e vina mea că tati, m-a iubit. -reușesc să rostesc printre lacrimile însângerate ca mă vizitau.-

Da, singur! Te-a iubit la fel cum a făcut-o Linda, nu?

Nu. NU. Tati m-a iubit. Chiar și mama a zis-o. Văd borcanul meu cu pastile și mă întind spre el, vrând ca Cindy si Mall sa dispară. Însă, spre dezamăgirea mea, e gol. Complet gol.

Arunc borcanul și mă sprijin cu spatele de canapea. Îmi pun mâinile la urechi și las lacrimile să curgă in voie.

-Unde ești, tati? Ai spus că mă vei apăra!-urlu cu o putere necontenită, stând cu ochii ațintiți spre cer, simțindu-mă ca un peștișor auriu, lăsat singur printre rechini flămânzi.-

-Diem? Prințesă, vin-o aici.-se aude vocea unchiului.-
Îmi ridic ușor privirea si îl văd, făcându-le semn celor de la echipaj, sa o ia pe mama cât mai repede de lângă mine.

-N-Nu pot..E gălăgie!-rostesc uitându-mă la echipajul ce o ridica pe mama de pe canapea si p duc, acolo unde s-a dus si tati. In necunoscut-

-De ce e gălăgie, puiule?-spune în timp ce mă ia în brațe-.

-Pentru că am, am schi..-încep, pana ca un Jiul să mă întrerupă-

-Schizofrenie.-rostește ușor sporit, parcă pentru a auzi numai el- E ok puiule. Nu ai ceva pastile?

-Am-arăt spre borcanul gol de pe jos.-Doar că mami, și-a făcut felul cu ele.

-Lasă puiule. O să luăm altele. Și o să stai la mine de acum, bine? Vei începe o nouă viață alături de unchiul Josh. Ce zici de asta?
- Îmi place.
-Atunci hai sa mergem. Vin eu după lucrurile
tale mai târziu.

Dau aprobator din cap. Mă ridic și îl iau de mâna pe unchiul Josh, pornind împreuna spre mașina. Iar din momentul ăsta, povestea mea se va schimba complet.În minte, îmi răsuna o ultimă întrebare: Ce a făcut-o pe mama să vorbească așa cu mine? Îndes această întrebare înapoi de unde a venit și încerc să o dau uitării. Asta pentru că, de acum, această Diem, ce a văzut-o pe mama ei murind, nu va mai exista.Un nou început, nu? Păcat că vocile mele sunt lipite de mine. Și nu au de gând sa plece prea curând. Tot ce trebuie să fac, este să învăț să trăiesc cu ele.