Ángel

Capitolul 24

Diem

Sunetul încet al alarmei ma trezește din somnul uimitor de odihnitor. Cum ochii mei fac cunoștiință cu lumina, observ ca sunt in camera lui Rhys. Deci nu visasem. Eu chiar venisem sa am grija de el căci avea un coșmar. Făcusem fix ceea ce făcea mereu unchiul, sau poate ar trebuii sa ii spun tata cu mine.
Îmi alung acest gând și ma întind înspre partea de unde ma atrăgea un anumit miros al siguranței. Partea in care dormise Rhys. Îmi ridic telefonul ce era ascuns între cele doua perne ale patului matrimonial și observ ca am un mesaj.
Unghiul Josh: Diem, puiule, vreau sa știi ca îmi
Lipsești. Și înțeleg dacă nu vrei sa te întorci acasă încă însă voiam sa îți spun ca mâine va fi ziua tatălui tău. Voi fi la cimitir seara după ce ies de la munca in ca de nu vrei sa ma vezi. Te iubesc.
Îmi șterg o lacrima ușoară ce mi s-a prelins pe
Obraz și ma ridic din patul mare. Admir câteva secunde medalia de pe perete apoi pur și simplu ies din camera rămânând stupefiata sa îl observ pe Rhys in mijlocul bucătăriei.
-Neața, Ángel.
-Neața.
Îmi torn un pahar cu apa apoi ma așez pe scaunul înalt de bar al insulei imense.
-Legat de aseară,-începe sa spună însă apoi ochii lui ii găsesc pe ai mei și parca ma citește. Pot simți asta. Iar următoarea lui întrebare îmi confirma asta.- Hei, ești bine?
-Da, de ce nu as fi.
-Pari pierdută in gânduri.
-Mda..Azi e ziua tatei. Unchiul mi-a scris ca se va duce la o anumită ora in caz de nu vreau sa ne intersectam. Și ma doare. Nu știu când naiba s-au întâmplat atât de multe.
-Dacă te doare, Ángel, de ce nu te duci sa vorbești cu el?
-Fiindcă ma doare ca m-a mințit.
-El te-a rănit încercând sa te protejeze iar tu îl rănești acum stand departe de el. Nu crezi ca ar trebuii pur și simplu sa vorbești cu el și sa încerci sa îl înțelegi?
-Nu știu, Rhys.
-Ángel, viața e mult prea scurta încât noi sa o trăim doar cu jumătate de adevăr si fără persoanele iubite alături. Așa ca eu zic sa te duci sa vorbești cu el, sa ii pui toate întrebările care îți trec prin cap apoi pur și simplu sa încerci sa îl înțelegi. Sau măcar, sa accepți ca a făcut ceea ce credea el ca e mai bine in momentul respectiv.
Imediat cum lasă fraza sa plutească in aer, îmi pune in fata o farfurie pe care se afla o mare omleta alături de o cafea cu lapte.
-Mulțumesc.
-Mulțumesc.-spune la rândul sau-
-Tu pentru ce îmi mulțumești?
-Pentru aseară. -spune sărutându-mi podul palmei.- Acum hai sa mâncam ca sa mai ajungem si la liceu azi.
-Bine punctat.

Mâncam apoi ma retrag in camera Brennei și ma pregătesc. Ma îmbrac cu o fusta apretată neagră iar in partea de sus arunc un tricou larg. Ma încalț apoi trec la machiaj. Îmi dau genele ondulate și lungi cu rimel apoi ma dau cu blush, iluminator, gloss și sunt gata. Îmi trec degetele prin parul roșcat și ondulat pe care îl las desprins apoi ies din camera.
-Ești gata?-întreabă Rhys ce sta cu ochii ațintiți asupra mea-
-Din câte se vede, da. Mergem?
-Mhm.-spune luând cheile mașinii din cuierul unde erau agățate.-După tine, domniță.
Ies prima din apartament și ma îndrept spre lift, stand cu gândul doar la mesajul unchiului Josh. La mesajul lui și le ceea ce spusese iubitul meu. Rhys chiar avea dreptate. Trebuia sa fac ceva.
Intram amândoi in lift iar el ma ia de mână in timp ce eu, ma uit in gol ascultând șoaptele vocilor din capul meu. Șoapte ce nu sunt suficient de pronunțate încât sa le pot auzi. Prinsă parca intr-o transă, ajung sa merg in nestire imediat cum ușile liftului se deschid pana la mașina. Cum ne urcam
Amândoi in ea, pornim spre liceu așternând in mașina o liniște aparte. Însă nu una ce sa ma sperie. Ci una ce, îmi aduce cu adevărat liniște.

    Ajunși la liceu ma trezesc dintr-o data, acaparata de îmbrățisarea strânsă a lui Hazel ce a apărut lângă mine ca din senin.
          -Neataaaaa!
          -Neața, Hazel!-spun râzând ușor-
          -Hei, ce ai pățit fată?-spune luându-mi obraji in mâini.-
           -Chiar se vede atât de tare ca am ceva?
           -Dacă intrebi o persoana care te-ar vedea pentru prima data, probabil nu. Dar eu te cunosc la naiba. Ce e cu tine?
            -Îți povestesc imediat stai sa dau un mesaj.
   Îi scriu un mesaj lui Rhys, ce plecase la antrenament apoi îmi îndrept atenția către prietena mea.
Dvs:Succes la antrenament ne vedem după! Te iubesc.
             -Ai timp sa Asculți? Povestea e lunga.
             -Atât timp cât povestea nu are legătura cu acel nenorocit ce nu a știut cum sa își țină pantalonii pe el, sunt mai mult decât bucuroasa sa te asculta, iubita.
     Zâmbește frumos la mine. O iau de mâna și îi povestesc in timp ce mergem pe holul ce începe sa se umple de elevi.
             -Eu nu înțeleg ce naiba ai făcut tu sa meriți toate astea.
     Uneori și eu ma întreb. Uneori pana și eu ma întreb ce rost mai are sa exist. Sa o fac doar pentru a îndura mai multe decât am îndurat pana acum? Las gândurile acestea doar in mintea mea și ii răspund lui Hazel.
             -Nu știu. Dar unchiul, sau mai bine zis  tata, îmi spunea mereu chiar și atunci când mama trăia, ca dacă Dumnezeu ar fi crezut ca nu pot indura, pe atunci doar moartea tatei, nu mi-ar fi pus obstacolul ăla in viața mea la momentul ăla.
             -Unchiul tău pare un om bun.
             -Este. Chiar este.-spun și nu mint nici măcar o secunda. Unchiul a fost mereu bun cu mine, m-a iertat când am greșit iar atunci când el a greșit, eu l-am abandonat in întuneric.-
     Ne luam apoi in brațe iar fiecare se îndreaptă spre clasa ei. Intru in a mea și ma fac una cu banca in care ma așez, prefăcându-mă ca nici măcar nu sunt acolo. Întâi pentru o ora, apoi pentru două și tot Aia, pana la finalul cursurilor din ziua asta.
       Caut sa îl găsesc pe Rhys cât mai repede fiindcă aveam nevoie de el. Simt nevoia pur și simplu sa ma cufund in brațele cuiva. Fiindcă ma simt vulnerabila. Ma simt fricoasa. Asta pentru ca am decis sa îi ascult sfatul lui Rhys.
       Îl găsesc in  parcare. Sta rezemat de propria-i mașina și vorbește cu doi membrii ai echipei lui. Ma apropii ușor și ma cufund in brațele lui, făcându-le cu mâna băieților.
           -Davis, dar nu ne-ai făcut cunoștiință cu iubita ta!-spune unul dintre ei.-
           -Da, Ángel, ei sunt Zion și Tucker. Băieți, ea e Diem.
           -Încântată.-spun întinzându-mi prietenos mâna către băieți.-
           -Și noi la fel!-spun amândoi in cor.-
           -Îmi place părul tău!-spune brunetul cu ochii albaștrii, ce dacă nu mă înșel e Zion.-
            -Mulțumesc. E singurul lucru,-ezit câteva secunde in momentul in care observ ca urma sa mint fără pic de știință însă continui.-singurul lucru moștenit de la tata.
             -A, a murit? Îmi pare rău..
             -Da, a murit când aveam 8 ani. Dar e in regula. Stai liniștit. Iubire, mergem?
    Observ cât de uimit de uita la mine in momentul in care l-am strigat cum simțeam sa o fac de mult. Apoi îmi zâmbește ușor, își trece mâna după talia mea astfel încât sa reușească sa ma tragă mai aproape de el ca sa ma poată săruta pe frunte.
               -Eu bine băieți, va las atunci. Am de escortat o prințesa. Ne vedem mâine la meci.
              -Bine,-spune celălalt.-ne-a făcut plăcere sa te cunoaștem, Diem.
              -Și mie, -spun zâmbind și apoi urcând in mașina.-Ai meci mâine?
               -Da, am uitat sa îți spun, am avut multe pe cap.
             -E in regula.-spun așezându-mi mâna peste a lui ce era încordată pe schimbătorul de viteze.-Auzi? Am hotărât sa îți ascult sfatul. Putem trece pe la o florărie? Vreau sa iau doua buchete de flori și ceva lumânări.
              -Sigur.
    Asta este tot ce spune înainte de a se concentra stric asupra drumului. Ma uit la ceas. Mai sunt fix treizeci de minute pana când unchiul Josh avea sa se întoarcă de la munca și sa se duca la tata. Trebuia sa reușesc sa ajung la timp.

       Ma trezesc din nou in mașina, cu doua buchete de trandafiri albi in poala, intreptându-ne spre cimitir. Ajunși acolo, îl pot zări pe unchiul Josh, printre copacii stufoși.
         -O sa aștept in mașina. Aveți nevoie de un moment. Însă dacă ceva nu merge bine, te întorci, bine?
         -Bine.-spun, apoi ma aplec înspre el și îmi las
Amprenta asupra buzelor lui pline.-
      Cobor din mașina, cu cele doua buchete in brațe si cu doua lumânări mari intr-o pungă si ma apropii cu pași mărunți de unchiul Josh, ce puteam sa jur ca plângea. Stătea rezemat de acel copac de lângă mormântul tatei, cu ochii închiși. Însă ii puteam auzi respirația sacadata cum răsuna in liniștea mortuara.
       Las florile pe pământul rece de la baza copacului si ma așez ușor lângă el, lăsându-mi capul sa cada pe umărul lui.
             -Diem. Visez cumva?
             -Nu, tată, nu visezi.
     Cum ma aude spunându-i tata, lacrimile pun stăpânire pe el.
              -Am visat la ziua asta de cincisprezece ani. Și tot nu credeam ca  o sa aud aceste cuvinte ieșind din gura ta la adresa mea. Mai ales după ultima discuție.
             -Am greșit amândoi, tata. Dar e in regula. Fiindcă nu ai vrut sa îmi faci niciun rău. Îmi pare extrem de rău pentru tot. Doar aveam nevoie de puțin timp de gândire.
              -Înțeleg.
              -Hai sa ii uram "la mulți ani" unchiului Logan.
Sa îl numesc pe cel pe care, atât cât a fost in viața mea l-am considerat tata a fost greu. Însă trebuia sa accept realitatea. Fiindcă trecutul nu te lasă sa trăiești prezentul dacă nu îl îngropi adânc.
Ne ridicam amandoi. Așez pe mormântul mamei unul dintre buchete iar pe al unchiului Logan îl așez pe celălat apoi, atât eu cât și tata aprindem lumânările pe care le-am luat.
Ma ia in brațe in timp ce ne uitam amândoi la lumina lumânărilor ce strălucește in cimitirul ușor întunecat. O lacrima îmi curge pe obraz și ii uda tricoul tatei. O lacrima ii curge lui și îmi umezește o șuvița de par. Însă niciunul dintre noi nu zice nimic.
-Ști? Nu e nevoie sa te întorci sa dormi acasă in seara asta dacă nu vrei. Ma bucur ca te-am văzut dovlecel. Si vreau sa știi ca dacă prin minune, mâine te întorci de la " noua ta locuința" cu vreun iubit, sunteți amândoi invitați la cină.
-Cum nai..
-Un părinte simte, Diem. Si in plus? Faptul ca ești atât de fericita in ultimul timp, nu a făcut decât sa ma ducă ușor ușor cu gândul într-acolo.
-Deci mâine la cina, nu?
-Deci e un da?
-Si dacă ți-as spune ca ar fi un nu, tot nu m-ai crede.
-Deci e un da.
-E ce vrei tu sa fie.-spun râzând cu pofta in timp ce ne îndreptam amândoi spre ieșire.-
-Noapte buna, dovlecel. Ne vedem mâine.
-Noapte buna, tata. Ne vedem mâine.
Ma îndrept fericita Spre mașina iar Rhys, se uita la mine cu o privire întrebătoare.
-Sa înțeleg ca a mers bine?
-Mhm. Apropo, mâine ne vrea la cină.
-De ce nu îl inviți la meciul de mâine?
-Pot?
-Normal. Haide, invită-l! Nu vreau sa ai o relație cu tatăl tău cum am eu cu ai mei.
A durut sa aud fraza asta ieșind din gura lui. Însă nu abordez mai pe larg subiectul ci doar zâmbesc ușor trist in colțul gurii iar in momentul in care el
Poveste mașina către apartament eu pur si simplu îmi scot telefonul si ii scriu tatei.
Dvs:Care îți e programul de mâine?
Trimit mesajul ca răspunsul tatei sa vina in doar câteva secunde.
Tata:Sunt liber pana la 12. De ce?
Dvs: perfect. Ești oficial invitat la meciul iubitului meu. Mâine la 10.
Tata: O sa fiu acolo.
Dvs: perfect!
Apoi închid telefonul si ma uit oe fereastra cum lăsăm fiecare clădire in spate si, simt in adâncul meu ca totul avea sa fie din ce in ce mai bine.