Spre dimineață ne luase frigul și ne tot îngrămădeam una într-alta.
— Ela, eu zic să o luăm din loc și merge acasă că a început să se lumineze puțin!
— Hai, că am înghețat de frig! Ce bine era în patul meu cald acum!
— Lasă-l naibii de pat, gândește-te mai bine ce le spunem acasă când ajungem?
— Nu știu dacă le putem spune altceva în afară de adevărul, pentru că uite cum arătăm!
— Nu mai avem nici telefoanele, cred că ne-or fi sunat disperați!
— Ai mei nu cred, probabil au dat și o petrecere dacă au văzut că nu sunt!
— Eeee, dar ce o să ne facă până la urmă că doar suntem adulte, nu?
— Mare adulte mai suntem! Abia am împlinit nouăsprezece ani și ne credem adulte! Atât timp cât stăm cu pățiții, au dreptul să ne bată oricând vor ei!
— Cine le-a dat dreptul ăsta?!
— Legea naturii Elo! Uite drumul care îl văzuse-și azi-noapte!
Am ieșit în drum și într-adevăr era o șosea ce nu părea foarte circulată.
— Ela, o să le spunem că am fost la cineva și când am plecat, cineva ne-a ținut calea și ne-a tâlhărit! Cine? Nu am văzut cine că erau o gașcă mai mare și era întuneric! După ce ne-au jefuit, au târât de noi să ne ia cu ei, dar am scăpat cumva și am fugit și de frică am stat ascunse până dimineață! Ok?
— Și dacă ne duc la poliție? Ăia nu te lasă până nu află tot!
— Mda, află tot, mai puțin făptașii! Uite, vine o mașină, hai să facem cu mâna!
Când mașina se apropie de noi, am făcut amândouă disperate cu mâna. Mașina se opri și șoferul, un bărbat între două vârste, ne privi suspicios.
— Ce e cu voi la ora asta, aici? zise el în timp ce ne studia din cap până în picioare.
— Nu are importanță, vă rugăm dacă puteți, să ne duceți în oraș! zic eu care eram cu tupeu puțin, față de Ela.
— Hai, urcați!
Ne-am urcat repede în mașină și șoferul a pornit. Căldura dinăuntrul autovehiculului, ne prindea atât de bine încât ne lua cu somn. Mă chinuiam să nu adorm, pentru a ne duce și acest șofer, cine știe unde. Oricum nu cunoșteam nimic în jur, dar măcar aș fi văzut la timp dacă are gânduri rele.
Pe drum, șoferul nu ne-a mai întrebat nimic. Ne privea din când în când în oglinda retrovizoare. Nu a durat mult și ne apropiam de civilizație. Totul îmi era necunoscut și inima începu să îmi galopeze, mai ceva ca un cal de curse. Ceva nu era în regulă.
— Ela, ăsta nu este Bucureștiul! îi zic eu șoptit, dar se pare că șoferul auzise.
— Aici suntem în Voluntari, credeați că este București?
—Voluntari?! Și cât mai este de aici până la București?
— Nu e departe, vreo patru kilometri! E undeva înapoi, de unde am v-am luat eu!
Am rămas mute vreo câteva secunde. Nu știam ce puteam face. În loc să ne apropiem de casă, ne-am îndepărtat și nici nu am întrebat întâi unde anume merge șoferul. Îmi era ciudă că am fost atât de proastă să nu întreb, am zis doar că vrem să mergem în oraș, fără să spunem în ce oraș.
— Ce ne facem acum? întrebă Ela.
— Dacă vreți, mă așteptați până rezolv ceva aici și eu oricum mă întorc și vă duc eu! zise șoferul care ne auzise discutând.
— Durează mult? Dvs., tot în București vă întoarceți?
— Nu durează mult! Da, tot la București merg. Stau mai la periferie și de aceea am mers pe acest drum mai lăturalnic! Evit aglomerația din trafic, pe șoseaua principală. Îmi vine și mai aproape pe aici!
— Am înțeles! Dacă nu durează mult, mergem cu dvs.! zic eu gândindu-mă că oricum nu aveam cu ce să ne întoarcem și să ajungem în București.
— Ok!
— Vă mulțumim mult, pentru ajutor!
— Cu plăcere!
Ela, cu ochii ei căprui și rotunzi ca doi nasturi de palton, stătea pur și simplu ca un copil speriat, ce nu știa ce se întâmplă.
— Hei, liniștește-te! O să fie bine, ai să vezi! zic eu încercând să o încurajez, dar nici eu nu credeam ceea ce tocmai îi spusesem.
Teama mea era mult mai mare. Eu riscam să fiu dată afară din casă. Mătușa și unchiu, nu scăpau nici o ocazie să îmi arate că sunt un pui de pripas, rămasă pe capul lor de la moartea părinților mei. Aveam doar șapte ani, când părinții mei, împreună cu mine, au încercat să se sinucidă și nu doar că au încercat, dar au și reușit, eu fiind singura care a scăpat. Încă îmi aduc aminte clar, cum tata a închis garajul și după ce ne-a băgat în mașină și a pornit-o. Apoi a scos din buzunar câteva pastile și după ce ia dat mamei, jumătate din ele, le-a băgat în gură și le-a înghițit cu ajutorul apei ce o avea pregătită într-un pet, lângă el. După ce ia întins mamei sticla, aceasta a făcut la fel cu pastilele date de tata. Stăteam pe loc cu motorul pornit și nu înțelegeam de ce nu plecam . Mama mă privi lung și lacrimile îi curgeau pe obraji. Tata s-a întors și el către mine și întinzând mâna către locul din spate, unde stăteam, îmi mângâie părul.
"— Iartă-ne scumpo! Nu o să te doară nimic, îți promit!"
Astea au fost ultimele cuvinte care le-am auzit de la ei, apoi și-au rezemat capetele de scaunele din față, unde stăteau, și au căzut într-un somn adânc. Motorul mașinii încă mergea și eu încercam cu disperare să îi trezesc, dar nu dădeau nici un semn. Când am simțit un miros înțepător în mașină, am vrut să deschid portiera, dar era blocată. Abia când am vrut să deschid geamul, am observat că acestea nu aveam cum, deoarece locul unde trebuia să fie acea manivelă de coborât și urcat geamurile, erau goale, sau mai bine spus rupte. Am început să țip și să bat în geamuri, până când nu știu ce s-a întâmplat că următoarea mea amintire, era de pe patul de spital, unde nu era nimeni lângă mine. Mai târziu a venit la mine, sora tatălui meu, adică mătușa, îmbrăcată toată în negru. De atunci nu am mai știu ce este aia fericirea și căldura unei familii.
