A treia zi de Crăciun, ne întorceam de la Poiana Brașov. Petrecusem primul nostru Crăciun împreună, într-o atmosferă de basm,într-o pensiune rustică, mâncăruri tradiționale, sobe pe lemne, vin fiert, totul era mirific.
Am ajuns acasă târziu în noapte. Ne-am luat lucrurile din mașină și am pornit către ușa blocului. Gabriel era cu câțiva pași înaintea mea, eu rămânând mai în urmă să mă închei la geacă, pentru că ieșisem de la căldură din mașină și afară era un ger de crăpau pietrele. Deodată se auzi o pocnitură puternică și am tresărit. Afurisiți copii, și la ora asta aruncă cu petarde, mi-am zis în gând. Privesc spre Gabriel zâmbind, crezând că s-a speriat și el. Dintr-o dată am simțit o firbânțeală și o durere puternică în piept. Nu realizam ce se întâmplă, de aceea am ignorat durerea și tot cu zâmbetul pe buze, priveam către Gabriel care aruncase tot din mâini și alerga către mine. Începusem să îl văd în ceață și picioarele mi se înmuie, apoi totul parcă se rotea în jurul meu, cu o viteză din ce în ce mai mare, până ce am căzut într-un abis și totul dispăru.
Când mi-am revenit, am avut un șoc. Nu știam unde sunt, masca de oxigen ce caută pe gura și nasul meu, pereții înalți și albi, eram pur și simplu dezorientată. Mi-a luat puțin timp până să realizez că sunt într-un spital. Am încercat să întorc puțin capul și cu coada ochiului, în raza mea vizuală, am văzut aparatul ce îmi măsura pulsul inimi, ce o cam luase la galop și scotea niște bip-uri din ce în ce mai dese. Dintr-o dată apărut, nu știu de unde, lângă mine, mai multe persoane îmbrăcate în alb.
— Meral! Mă auzi? Mă vezi? întrebă un tip trecut de 30/35 de ani, îmbrăcat într-o bluză roșie și pe cap un fel de bonetă albă.
Așa arată moș Crăciun acum? Îmi zic în gând. Mă întreabă dacă îl aud, dacă îl văd, păi la care să îi răspund mai întâi că eu nici nu pot să deschid gura, mai am și masca de oxigen pe față.
Îl las pe moș Crăciun să se agite și să-și răspundă singur la întrebări și mai cercetez împrejurimile. Pomul de Crăciun, era și el acolo, avea o pungă agățată în el și era conectată la o mână de-a mea sau eu eram conectată la ea. Într-un final s-au gândit să îmi dea și mie masca jos și când privesc spre mâna cealaltă, alte două furtunașe plecau agățate de ea, duceau undeva spre aparatul care bupuia enervant, dar măcar încetinise ritmul.
— Meral! Mă auzi?
Tipul în roșu, mă luă iar la întrebări. Încerc să îi răspund, dar parcă aveam clei în gură și nu îmi dădea voie să mă fac auzită.
— De văzut, mă vezi?
Am dat din cap de data asta, nu am mai încercat să îi răspund. Deasupra sânului stâng, aveam pus pansament și mă durea umărul, sânul și toată zona aceea. Nu știam încă, ce s-a întâmplat, dar unul dar una dintre ele, mi-a spus că trebuie să anunțe poliția că mi-am revenit, pentru a veni să îmi ia declarație. Mi-au explicat ele că am lângă mâna un buton de panică dacă mă simt rău sau ceva nu este în regulă, apoi au plecat. Rămasă singură, încercam să-mi reamintesc, ce s-a întâmplat de am ajuns la spital. Îmi aminteam drumul spre casă, îmi aminteam cum am coborât din mașină, cum am rămas în urma, cum m-am speriat de pocnitoare sau petardă ce-o fi fost, îmi aminteam cum zâmbeam către Gabriel, dar de ce am ajuns la spital?
De la o petardă? Am făcut infarct? Întrebările erau multe, dar nu atât de multe ca cele ale polițiștilor care au venit să mă interogheze.
Abia atunci, de la ei, am aflat și eu că petarda a fost de fapt glonț și că trecuseră unsprezece zile de la accident și eram deja în luna Ianuarie a următorului an.
După ce au plecat și polițiștii, începusem să mă îngrijorez. Gabriel unde era? Probabil nu îl anunțase nimeni că mi-am revenit?
O asistentă tinerică, intră în salonul meu.
— Cum te simți? întrebă ea.
— Bine, dar mi-e sete!
— Imediat îți aduc puțină apă!
— Domnișoară!
— Da!
— Iubitul meu, știți cumva dacă a fost anunțat că mi-am revenit?
— Care iubit?
— Care a venit cu mine la spital!
— Nu va adus nimeni! Ați venit cu salvarea!
— Nu a venit nimeni să mă viziteze?!
— Nu! Poate când nu am fost eu pe tură, dar din câte am înțeles de la colege, nimeni nu va vizitat! Vreți să vă dau telefonul să sunați pe cineva?
— Da!
— Imediat, după ce vă scot branula de la o mână, că oricum s-a terminat punguța! Nu știu dacă vi s-a spus, dar ați avut mare noroc de ați scăpat amândoi ! Ați avut glonțul la doi milimetri de inimă și ați stat unsprezece zile în comă!
— Amândoi? Doar eu am fost împușcată! Iubitul meu era la circa zece metri de mine!
— Stați puțin, mă refer la dvs. și la bebe!
— Bebe?!
— Nu știați că sunteți însărcinată?
— Nu!!!
— Aveți o sarcină de patru săptămâni, deci bebelușul are în jur de o lună de zile! Felicitări!
— Mulțumesc!
— Gata, v-am scos branula, vă dau acum și telefonul, apoi vă aduc apă!
Asistenta era foarte drăguță și amabilă și nu era vina ei că îmi dăduse două vești șocante. Iubitul îmi dispăruse și mai eram și gravidă. După ce îmi dădu telefonul, a plecat să îmi aducă apă. Dau să deschid telefonul și să îl sun pe Gabriel, dar acesta nu reacționa nicicum. Cred că nu mai are baterie, îmi zic eu în gând. Privesc lung la telefon și îmi aduc aminte că a fost cadoul meu de Crăciun de la Gabriel. Tot drumul am făcut poze cu el dar nu mai avea baterie multă și l-am pus în torpedou. Nu îmi aduc aminte să îl mai fi luat de acolo.
— Uite și apa! Ți-am adus și un pai să poți bea mai ușor! Gata, ai sunat?zise asistenta care tocmai apăruse pe ușă, cu un pahar cu apă.
— Nu am putut suna, nu are baterie!
— Aaa, dă-l să îl punem la încărcat!
— Da, dar n-am....
M-am oprit văzând că ea deja deschisese noptiera și scoase încărcătorul. Mi-a băgat telefonul la încărcat și apoi a plecat.
Am rămas pe gânduri. Ce căuta încărcătorul în noptieră, când eu în mașină nu l-am putut băga la încărcat, deoarece pusesem încărcătorul în bagajele din portbagaj?
