După terminarea cursurilor, mi-am strâns repede caietele și ce mai aveam pe bancă și am ieșit în pas alergător pe hol. Trebuia să mă grăbesc, pentru a ajunge la restaurant,așa că am fugit să prind autobuzul. Când ajung aproape de stradă, îmi aud numele strigat de cineva din spate. Întorc capul și îl văd pe Gabriel făcând semn cu mâna, să mă opresc.
— Hai mai repede că scap autobuzul!
— Unde te grăbești așa?
— Trebuie să ajung la muncă!
— La depozit?
— Nu! La restaurant!
— Hai că te duc eu cu mașina!
— Nu vreau să te deranjez! Lasă că merg cu autobuzul!
— E hai, ce deranj? Oricum merg și eu să mănânc! Tu ai mâncat ceva azi?
— Am avut un sandviș la mine!
— Aia nu e mâncare!
— O să mănânc la muncă!
— Ori mănânci resturile altora?!
— Doamne ferește, cum poți să crezi așa ceva! zic eu mințind, deoarece mai erau mâncăruri neatinse de clienți din nenumărate motive. Ori comandau prea mult și după primul fel nu mai puteau mânca și al doilea fel, ori erau chemați urgent pe undeva și erau nevoiți să plece și dacă îmi era foame, înainte să le arunc, opream câte o bucățică de carne și o mâncam din mers sau o piftea sau orice altceva nu necesita tacâmuri.
— Nu știu, foamea poate te îndeamnă, mai ales dacă patronul nu vă lasă să mâncați decât din resturi!
Am ajuns lângă mașina lui, un BMW negru. Noroc că am recunoscut sigla, altfel habar nu aveam ce mașină e. Am urcat și am plecat către restaurant.
— Nu știu în privința celorlalți, dar patronul mi-a dat voi să mănânc orice meniu vreau și mâncarea care rămâne, se împarte angajaților, dacă vor să o ia, dacă nu, se aruncă!
— E bine așa!
— Da!
— Meral! În legătură cu ce s-a întâmplat de dimineață...
— Îmi cer scuze! Nu trebuia să fac tot circul acela! Sincer, credeam că după tot ceea ce s-a întâmplat, nu o să vrei să mai auzi de mine!
— Depinde! Nu vreau să mă iau după niște vorbe! Vreau să aud și varianta ta!
— Nu cred că este timp suficient acum! Mai e puțin și ajungem la restaurant!
— Ok! Când ai timp, dar sper să nu dureze mult!
Din tonul vocii lui, îmi dădeam seama cât de serios vorbea. Putea să spună că nu îl interesează, dar el voia să afle. Mă neliniștea puțin această atitudine. Dacă ar fi fost adevărat ceea ce auzise de la Marius, m-ar fi dar dracului la propriu și la figurativ. Mi-a dat de înțeles că nu m-ar fi accept dacă aveam vreo pată pe trecutul meu. Am stat și am rumegat un pic situația și am ajuns la concluzia că nu sunt de nasul lui. Era prea mândru și prea încrezut. Chiar dacă își arăta interesul față de mine, nu era chiar atât de mare acel interes, încât să nu îl intereseze ce am făcut în trecut. Nu făcusem nimic rușinos, dar el nu mi-a arătat că are încredere în mine și nu crede ceea ce auzise. El voia să afle, să fie sigur, ca nu cumva să alerge după o curvă. Unde era acum, încrederea aia a lui, când îmi spunea că a simțit el că sunt deosebită? De ce nu a simțit și dacă sunt o ușuratică sau nu, ca să nu îi mai trebuiască acum o confirmare sau o negație din partea mea?
Era mai bine să mă retrag din viața lui și să nu mai am speranțe. Nu eram o curvă, spre ușurarea lui, dar nici nu eram potrivită standardelor lui. El căuta perfecțiunea și eu nu eram, nici pe departe atât de perfectă pe cât și-ar fi dorit. Tot timpul mă simțeam inferioară lui și dându-mi puțină atenție, am început să mă cred cineva, uitând că de fapt sunt o simplă fată, ce trăiește de pe o zi pe alta, pentru a izbuti să se descurce singură, cu chiria, utilitățile și facultatea. Se vedea clar că el este de bani gata, pe când eu nu aveam pe nimeni care să mă ajute, nici măcar cu o vorbă bună.
Gabriel parcă și apoi opri mașina. Am intrat împreună și în timp ce el s-a așezat la o masă, eu am mers direct în bucătărie. Am vorbit cu colega ce se ocupase până atunci de debarasat, să debaraseze ea în continuare și eu să rămân în bucătărie la spălat vase. Nu mai voiam să dau ochii cu Gabriel. Mă dezamagise și mă făcu totodată să cobor capul din nori. Poate că eram foarte orgolioasă sau doar realistă, dar nu voiam să mă las prizoniera propriilor mele sentimente și să nu mai văd că nu sunt apreciată și nu există încredere în mine. Depărtarea mea de Gabriel, poate i se vor părea ca o recunoaștere a acelor minciuni, dar poate că era mai bine așa.
După terminarea programului, am plecat acasă. Noaptea era la fel de rece, ca și nopțile precedente sau poate că așa mi se păreau mie, când ieșeam de la căldura din bucătărie. Gabriel mâncase, apoi dispăruse din restaurant. De la incidentul de dimineață, era mai rece și mai distant. Gabriel pe care îl știam eu, nu ar fi plecat din restaurant fără să mă vadă sau să îmi spună să îl sun. Nici pe telefon, nu am găsit apel sau mesaj de la el. Poate că e mai bine așa! mi-am zis în gând, apoi am inspirat aerul rece de afară și am expirat, ca și cum aș fi vrut să îmi purific tot corpul și să las să iasă afară, toate greutățile și grijile, ce le aveam pe suflet. Nu a fost să fie, îmi ziceam în gând, de câte ori îmi fugea gândul la Gabriel.
Am ajuns acasă și am descuiat ușa. Când am aprins lumina, eram să fac infarct. În patul meu dormea cineva. Când mă uit mai atent, îmi dau seama că e Manuel.
— Hei, ai venit? zise el scoțând nasul din pernă și dându-și pilota de pe cap.
— Am venit, dar era să îmi stea inima! Ce faci aici? De ce nu ești acasă?
— M-am certat cu ai mei!
— De ce?!
— M-a prins mama vorbind cu un băiat!
— Și ce, nu ai voie să vorbești cu băieții? Sau..., nu-mi spune, vorbeați despre droguri?
— Mai rău!
— Mai rău de atât, ce poate fi?!
— Vorbeam..., știi tu..
— Ce să știu eu?! Spune o dată și nu mă mai fierbe!
— Vorbeam și ne alintam și de-astea!
— Du-te de-aici că nu te cred! Îți plac băieții????!!!! Neee, nu cred! Păi și Andra, fata cu care vorbeai?!
