Până s-a încheiat activitatea, am stat cu Anastasia și prietenele ei. Nu voiam să dau ochii cu cei doi trădători, Marius și Ela. Nu îmi părea rău că mă părăsise Marius, ci felul cum o făcuse, mă durea. M-au mințit amândoi și asta cine știe de cât timp. Mă mai frapa și faptul că pe Ela o sărutase pe gură și pe mine într-un an și ceva, doar mă pupa pe obraz și frunte. Nu vreau să mă laud, dar arăt de o mie de ori mai bine decât Ela. Vorba melodiei, ce are ea și nu am eu?!
După terminarea festivității, am plecat acasă. Trebuia să profit de liberul meu și să mai scot un ciubuc. Când ieșeam de la muncă, mergeam la un restaurant și ajutam la debarasat mesele, la spălat vasele sau ce mai era nevoie pe acolo. Patronul era un om foarte de treabă și îmi permitea acest lucru, chiar dacă era ilegal și erau zile în care nu puteam veni. Îi explicasem de la început situația și era plăcut impresionat de faptul că lupt singură să mă întrețin și nu am renunțat la școală. Mai era un avantaj, primeam mâncare gratis, oricând voiam. Bani nu câștigam foarte mulți, dar pentru mine erau o avere, mai ales când mergeam cu ei acasă și îi puneam la păstrare și vedeam că se înmulțesc, îmi creștea inima că mă puteam descurca cu chiria și facultatea.
Am ajuns acasă, m-am schimbat repede și apoi am plecat spre restaurant. La un moment dat, aud telefonul sunând. Cred că Ela sau Marius, mă sună să îmi dea explicații, îmi zic eu. Scot telefonul și mă uit pe ecran. Tresar în momentul în care văd un număr necunoscut, pe ecranul telefonului. Duc telefonul la ureche după ce dau primire apel.
— Da! zic eu cam cu jumătate de glas.
— Bună ziua Meral!
— Bună ziua! Dar cine sunteți?
— Nu suntem mulți, doar eu!
— Care tu?
— Sunt dezamăgit! Așa repede m-ai uitat?
— Spune-mi te rog cine ești și ce vrei că nu îmi arde de glumele tale de doi lei! îl reped eu, crezând că cineva ori a greșit numărul, ori a sunat la mișto.
— Hei, furtună! Scuză-mă, am vrut să glumesc puțin cu tine, dar m-ai luat așa tare de aproape că nu îmi mai găsesc cuvintele și asta rar mi se întâmplă..
— Ha, ha, ha, ce am mai râs! Văd că în continuare faci mișto de mine! Hai pa!
Am închis telefonul și deja mă apucase nervii rău de tot. În timp ce mergeam grăbită, îmi reaminteam discuția de mai devreme și abia atunci mi-am dat seama că cel care a sunat, îmi știa numele. Era posibil să mă cunoască? Sau Marius a pus pe cineva să facă mișto de mine? Aoleu, dacă e așa, îl mănânc cu fulgi cu tot!
Când aproape să ajung la ușa restaurantului, telefonul începe să sune iar. Mă uit la număr și era același număr necunoscut, de mai devreme. Stau câteva secunde în dubii, dacă să răspund sau nu. Până la urmă resping apelul și bag telefonul în buzunar, apoi intru în restaurant și aproape că mi se înmuie piciorele. La una dintre mese, Gabriel stătea cu ochii în telefon. Privesc masa și văd că terminase de servit. Dinspre bucătărie, patronul restaurantului, îmi făcea semne disperat. Merg către el repede, să văd ce vrea.
— Bună șefu!
— Bună, bună! Ce bine că ai venit! Hai schimbă-te repede și treci la debarasat, că lipsește o fată, a intervenit o problemă și chiar aveam de gând să te sun!
— Imediat șefu! Îmi pun șorțul și vin!
Am mers fulger în vestiarul de lângă bucătărie și după ce mi-am lăsat geanta, mi-am pus șorțul și după ce am luat o tavă din bucătărie, am plecat în sala de mese și am început să debarasez o masă din apropierea celei la care stătea Gabriel.
— Hei, furtună! zise el când mă observă.
Furtună???? El mă sunase mai devreme??? Mâinile începu să îmi tremure și îmi venea să intru în pământ de rușine. Cum am putut să îl reped și să-i închid, exact lui?
— Furtună?! Deci tu erai la telefon, mai devreme? zic eu în timp ce strângeam în continuare, de pe masă.
— Eu eram! De ce nu ai avut răbdare să îți spun cine sunt? Repede te aprinzi!
— Scuze, dar nu pot vorbi acum! Sunt în timpul programului!
— Am înțeles, scuze atunci! Când ai timp, sună-mă! Nu contează la ce oră, mă poți suna oricând dorești!
— Ok! zic eu luând tava încărcată și plecând cu ea în bucătărie.
După ce am descărcat-o repede, am revenit să mai debarasez o masă. Gabriel nu plecase, ba chiar își comandase o cafea și sorbind din ea, nu mă urmărea tot timpul. Mă incomoda știind că mă urmărește și stăteam cu teama să nu fac vreo boacănă și să sparg ceva sau mai rău, să mă împiedic cu tava plină de farfurii, pahare și tacâmuri. Aș fi fost de toată jena, cred că aș fi fugit de pe planetă, să mă asigur că nu mai dau ochii cu el. Aceeași privire pătrunzătoare, exact ca în acea seară la terasă, doar că acum îmi zâmbea din când în când, dar nu un zâmbet larg, ci un zâmbet rezervat, subtil, ce îi dădea un aer de om intelect și sigur pe el. Avea ținută, avea prezență, avea farmec și tot ce îți puteai dori de la un bărbat. Eu? Eu mă simțeam minusculă și neînsemnată pe lângă el. După felul cum se îmbraca, cred că stătea și foarte bine financiar. Ar fi putut avea orice fată își dorea, de ce eu? Sau poate că mă înșel și el nu vrea decât o prietenie cu mine, pentru că îi sunt simpatică. Nu știam ce să cred, totuși, nu cred că m-ar fi privit așa, dacă mă voia doar ca prietenă. Ce eram eu pentru el, o piesă de muzeu, de nu mă scăpa din ochi, atât atunci la terasă, cât și acum? Mă temeam să nu fiu doar un moft de moment și după ce obținea ceea ce își dorea, și-ar fi pierdut repede interesul față de mine.
