Era 1 Octombrie și începutul anului doi de facultate. Vorbisem cu șeful de la muncă și făceam turele în funcție de cum aveam cursurile la care trebuia să fiu prezentă fizic la facultate. Azi era prima zi a începutului unui an nou și am vrut să fiu prezentă, mai ales că voiam să îmi întâlnesc colegii.
Din depărtare am observat-o pe Ela și m-am îndreptat către ea cu zâmbetul până la urechi. În ultimul timp nu prea ne mai întâlnisem, dar vorbeam la telefon. Făcându-mi loc prin mulțimea de studenți, deodată îmi împietri zâmbetul pe față și m-am oprit în loc. Lângă Ela apăru, nimeni altul decât "iubitul" meu și după ce o sărută pe buze, o îmbrățișă, apoi își sprijinea mâna pe după gâtul ei și zâmbeau fericiți, unul la altul. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. El a ținut tot timpul legătura cu mine la telefon și totul era ok. Nu mi-a zis să ne despărțim, nu ne-am certat, absolut nimic. Chiar îmi spunea mereu că îi e dor de mine și că abia așteaptă să înceapă facultatea, pentru a ne revedea. El ca el, dar Ela?! Nici ea nu mi-a spus vreodată că îl place. Mi-am luat inima în dinți și am mers mai departe, până am ajuns în dreptul lor.
— Bună Ela! Bună Marius!
Ela se trase repede de lângă Marius și se înroși la față ca o ridiche.
— Hei iubitule, văd că ți-a fost foarte dor de mine..., pardon, de Ela!
— Meral...
— Shhh..., nu e nevoie să găsiți scuze pentru trădarea voastră! O zi bună să aveți! zic eu cu un zâmbet fals și apoi am întors spatele și am plecat de lângă ei.
— Meral, stai să-ți explic! strigă Marius din spatele meu.
Am plecat mai departe, fără să privesc în urmă. Lacrimile începu să îmi curgă pe obraji și ca să nu fiu văzută, am alergat unde am văzut cel mai retras loc. Mă durea trădarea lor. Amândoi m-au luat de proastă. Nici măcar nu s-au gândit că o să vin și o să-i văd. Ca și cum nu le-a păsat că mă vor răni. Lacrimile curgeau fără oprire și mă chinuiam să găsesc pachetul cu șervețele ce credeam că le am în geantă. Deodată, ca prin magie, în fața mea, apăru o mână ce ținea un pachet de șervețele. Cu fața plină de lacrimi, ridic privirea spre binevoitorul ce mi-a venit în ajutor.
Am tresărit deodată și inima începu să galopeze.
— Nu credeam că în prima zi de facultate, se plânge ca în prima zi de grădiniță! zise tipul din fața mea, apoi zâmbi doar puțin în colțul gurii.
Avea un aer de superioritate și acea privire, ahhh.., mi-a dat multe nopți peste cap, amintirea acelor ochi pătrunzători, ce i-am zărit, preț de câteva minute, la o terasă, într-o seară călduroasă de vară. Lacrimile mi se opri instantaneu și un zâmbet îsi făcu apariția. Ceea ce tocmai spusese cu vocea lui atât de plăcută, mă amuză teribil.
— Mulțumesc frumos! am răspuns eu, luând șervețele din mâna lui.
— Cu plăcere! Apropo, eu sunt Gabriel și frecventez această facultate! Sunt în ultimul an! zise el întinzându-mi mâna.
— Încântată de cunoștință! Eu sunt...
— Meral, anul doi!
— Wow, mă cunoști?!
— Mmmm, oarecum!
— Adică?
