Viciul meu ( needitata )

Prolog

Totul începe cu o zi normală, nu? Se pare că povestea mea începe cu cea mai îngrozitoare zi din viața mea. Tumultoasă și pătată de o culoare pe care o revăd când închid ochii. O culoare care mi s-a impregnat în memorie. Însă... această nuanță, acest stil de viață face parte din cine sunt, din mediul în care am crescut. M-am obișnuit să o văd, chit că mereu mă străbate același gând, același sentiment, iar de fiecare dată îmi simt inima străpunsă de niște ace invizibile, o durere cu care speri că te vei împrieteni cu trecerea timpului, dar te înșeli. Știi că nu ai de ales, că nu poți fugi. Așa te naști, nu e cale de scăpare pentru un om pătat de roșu încă de la naștere. Un om a carei existență reprezintă un păcat.
 
Poate ar trebui să încep cu curcubee si floricele colorate sau poate cântece de adormit copii. În cazul meu, pentru că nimeni nu se aștepta la asta. Nimeni nu se aștepta la fata aceea cuminte, gata să fugă... măcar să încerce. Fata care cel mai probabil așa își va fi găsit sfârșitul, cu un glonț perforându-i fruntea din partea inamicului... sau poate al celor care i-au jurat protecție de la naștere. Însă... poate dacă ascultam ca o fată cuminte, nu s-ar fi ajuns aici. Nu aș fi pusă în fața distrugerii, a ruinei si a depravării, la o răscruce între unele dintre cele mai mari mafii din Italia.

Speranța m-a făcut să cred ca pot, că as putea avea de ales, că puteam fugii de propria-mi soartă, că imi pot alege propriul destin ... atât de tare m-am înșelat.

"Dio mi è testimone" -- Dumnezeu imi e martor. Tot ce am făcut, a fost cu intenții bune, dar acum... mâinile îmi sunt pătate de roșu, de lichidul pe care nu îl pot șterge de pe pielea mea niciodată. Pot doar să visez că trăiesc o viață departe de lumea mânjită de durere în care mă aflu, dar sunt doar vise. Doar mă voi amăgi, trezindu-mă cu lacrimi, gemând după vise, după o rază de soare care mă va atinge și va alunga întunericul lumii mele, care mă va vindeca.
Doar o iluzie ...