ZEUL MÂNIEI #3

6

JEREMY

Nu cred în oameni.

Sunt volubili, predispuși la greșeli și habar nu au ce dracu' fac de cele mai multe ori.

Sunt inutili, fără gust și nu ar trebui să polueze aerul cu respirația lor.

Acest dispreț pe care îl am față de oameni este inerent în mine încă de când am ieșit din faza mea de copil și am aflat treptat despre ce este lumea.

Nici eu nu cred în sistemul de greve. Oamenii nu au două sau trei șanse cu mine.

O greșeală și au ieșit.

Pentru binele lor.

Oricine trece o dată linia, o va face din nou dacă va avea ocazia. Este un fruct interzis, gratificare întârziată și glorificare căutată. Dacă primesc un gust, vor fi obligați să aibă altul.

Apoi altul.

Si altul.

Până când se reduc la animale care își urmăresc nevoile de bază.

A le oferi o șansă să se apropie de linie, darămite să o treacă, este personificarea prostiei.

Politica mea de toleranță zero s-ar putea să mă dezvăluie ca cu sânge rece și fără inimă, dar asta este mai bine decât să fiu etichetat ca blând.

Am văzut ce face asta oamenilor. Cât de multă grijă poate deschide pe cineva din interior spre exterior. Nu aveam nici un control asupra lui atunci – nu puteam să îl opresc sau să împiedic să se întâmple.

Dar acum sunt mai în vârstă, mai înțelept, mai dur și am jurat că nu voi lăsa niciodată o variație a acestor circumstanțe să se repete.

Vreodată.

Faptul că stau într-o baltă de sânge – al meu și al altcuiva – este o manifestare a persoanei în care am devenit pentru a ajunge în această etapă a vieții mele.

Tipul din strânsoarea mea abia respiră, ochii îi sunt umflați și fața este acoperită de mucus și sânge de cât de mult l-am lovit. Nenorocitul ăsta a crezut că ar putea să-mi țină o ambuscadă în călătoria mea de după-amiază. M-a lovit și cu o bâtă de baseball cu sârmă ghimpată, doborându-mă de pe Ducati Panigale, dar asta a fost măsura.

Îl prind de guler și îl scutur de câteva ori, respirând duhoarea fluidelor corporale. Sub lumina amurgului, el pare monstruos, cu fața însângerată și de nerecunoscut.

„Oh! Uite pe cine am găsit!" Nikolai iese din nou printre copaci, târând în spate un tip blond care se zbate ca un sac de cartofi.

Blondul are niște mușchi pe el și dă cu gheare și picior pentru a scăpa, dar ar putea la fel de bine să fie o furnică care se luptă cu un elefant. Nu numai că abia dă lovituri, dar cele pe care le face sunt complet ignorate de Niko.

Plimbarea noastră cu motoretele de seară a fost întreruptă de acești doi. Cel pe care îl târăște în prezent a scăpat mai devreme, dar Nikolai nu este diferit de un câine de vânătoare. El poate mirosi pe oricine, apoi îi urmărește și îi prinde în capcană.

Prietenul meu stă aproape de spatele tipului și când se zbate, Nikolai îl lovește cu pumnul în față, provocându-i capul să se lovească de pământ.

E fără cămașă, din nou. La fel ca mine, purta o geacă de piele când am ieșit la plimbare, dar a aruncat-o undeva. Tipul este alergic la haine – este un miracol că cel puțin are pantaloni pe ei. Este și modul lui de a afișa tatuajele extravagante care îi acoperă pieptul și brațele.