ZEUL MÂNIEI #3

3

CECILY

Este un miracol că reușesc să ajung la cămin și să mă strecor în apartamentul pe care îl împart cu prietenele din copilărie fără să fiu prinsă.

Nu sunt lumini aprinse și singurul sunet este violoncelul melancolic care vine din camera lui Ava.

Dacă mă vede așa, acoperită de zgârieturi, cu o gaură în blugi și o privire frenetică în ochi, cu siguranță va începe un chestionar plin de dramă.

Multă dramă.

Îmi scot pantofii de la uşă şi în vârful picioarelor de-a lungul sufrageriei, tresărind de fiecare dată când simt tăietura de pe genunchi şi zgârieturile din mână.

Odată ce sunt în camera mea, închid ușa, mă sprijin de ea și apoi alunec la pământ, strângându-mi picioarele la piept.

Unghiile îmi țâșnesc una de alta în timp ce mă uit la pereții acoperiți în întregime de pagini din mangale mele preferate. Siluetele apar în umbră sub lumina slabă, arătând de parcă ar putea deveni reale și să sară jos lângă mine.

În asta mă liniștesc – imaginile personajelor fictive.

Nu am fost niciodată genul care le-a cerut ajutor prietenilor sau le-a spus despre ceea ce m-am luptat. Toată lumea mă vede ca figura maternă, soluția de probleme și ascultătoarea.

Ori de câte ori tânjesc să fiu ascultată, unghiile îmi înfipt în piept, interzicându-mi să mă mișc. De la găsirea refugiului în oricine, în afară de mine și în personaje fictive care nu există și au puține șanse să ofere sfaturi practice.

Degetele mele plutesc peste rănirea genunchiului meu și gemu de durere când ating pielea ruptă.

Dar asta nu este singura senzație care mă sfâșie. Nu. Este ceva mult mai puternic și mai blestemat.

Durerea poate începe cu pielea mea, dar se termină în colțurile întunecate ale psihicului meu. În locuri necunoscute fără nume despre care nici măcar eu nu știam că există până când azi m-a trântit în față.

Degetele îmi alunecă de la genunchi până la marginea blugilor rupți, trecând peste coapsă. Tremur și îmi strâng piciorul când îmi ating șoldul.

Ceva mult mai intens decât durerea mă străbate și degetele îmi tremură înainte de a se ridica pentru a-mi mângâia sânul.

Același sân care Masca Portocalie l-a prins atât de sălbatic, torturat și și-a înfipt degetele până când am gâfâit după aer. Dar nu este același sentiment acum. Carnea este fragedă, mă dor sfârcurile, dar curentul de mai devreme a dispărut.

Îmi ridic cealaltă mână, o înfășor în jurul gâtului și o strâng. Ca lungimea crosei de golf care mi-a zdrobit traheea. Îmi strâng strânsoarea și țin, dar nicio presiune din degetele mele delicate nu este suficientă pentru a recrea aceeași imagine.

Nu există degete aspre înmănuși care să-mi strângă mamelonul, nici un perete de mușchi la spate. Nimic.

Mi-am lăsat mâinile să cadă de fiecare parte a mea.

Ce dracu' fac?

Cum aș putea recrea imaginea de a fi prinsă cu acel monstru când ar trebui să mă bucur că am scăpat de el?

Sau poate că nu recreez partea prinsă în capcană atât de mult cât încerc să ating starea de spirit în care eram în acel moment.

Golul din toate acestea.

Promisiunea de libertate pe care o ținea.

Îmi scutur interior din cap, ștergând toate astea din memorie.