ZEUL MÂNIEI #3

15

CECILY

Ești dezgustătoare.

Îmi deschid încet ochii, dar amintirile nu dispar.

Ei se uitau, mârâiau și își înfunda ghearele ascuțite în carnea fragedă a conștiinței mele.

De ce ei vin chiar acum? Am depășit acea parte din mine, am șters-o complet și am găsit un nou început.

Cel puțin, așa sper.

Un tavan vechi din lemn se materializează deasupra mea și încerc să mă mișc.

O problemă: nu pot.

Mușchii mei sunt slăbiți și nu am control asupra lor. Atunci îmi dau seama că nu am deschis complet ochii și doar o crăpătură îmi permite să zăresc tavanul.

O înțepătură ascuțită de nervi îmi explodează peste tot membrele, iar creierul meu se rotește la capacitate maximă.

Cunosc prea bine acest sentiment. Panica stinsă, conștiința distorsionată și mâinile negre invizibile ale panicii îmi strâng inima și îmi strivesc oasele pieptului.

Exact asta s-a întâmplat când am fost prinsă într-o capcană, a trebuit să simt fiecare înțepătură a marginilor ei ascuțite și să inhal fiecare respirație poluată, dar nu am putut scăpa.

Nu mă puteam mișca.

Am vrut, chiar am făcut-o, am luptat și m-am bătut. Am lovit, am țipat și am plâns.

Dar totul s-a întâmplat în capul meu.

Scena se repetă în minuscule explozii de negru.

Negru.

Negru.

Și mai al naibii de negru.

Încerc să-mi reglez respirația, dar nici nu am control asupra asta. Inspirurile și expirațiile mele erup într-un amestec de sunete agitate.

Nu este prima dată când paralizia în somn își găsește refugiu în mine. Această experiență în afara corpului este și mai frecventă după acele coșmaruri îngrozitoare.

Cu cât mă lupt mai mult cu greutatea grea de pe piept, cu mâinile negre care îmi strâng viața, cu atât voi intra în panică, așa că mă forțesc să rămân nemișcată.

Să-l lase să treacă.

O să fie în cele din urmă. Indiferent cât de înfricoșător ar fi sau cât de mult aș vrea să plâng, va dispărea în cele din urmă.

Încetul cu încetul, o durere surdă îmi explodează pe toată pielea, căzând în sincron cu aportul meu neregulat de aer. Apoi, ceva cald și liniștitor șerpește peste pielea pernă dintre picioarele mele.

O cârpă, un prosop sau o gură.

Un geamăt îmi scapă de pe buze în timp ce încerc să-mi stimulez mușchii, dar eșuez lamentabil.

Degetele mele sunt slăbite pe suprafața moale de sub mine. Pieptul meu se ridică din cauza demonului care stă deasupra mea, zgâriind carnea sensibilă a inimii, iar capul meu este o mizerie încurcată.

Dar păsărica mea? Asta nu se simte ca făcând parte din ființa mea fizică. Sau mai mult, senzațiile care trec prin el sunt separate.

Ea izbucnește cu energie reconfortantă. Mă concentrez asupra ei, iar inima mea alungă fantoma mâinilor negre în timp ce tună înapoi la viață. Membrele mele se slăbesc treptat și la fel și capacitatea creierului meu.

Tocmai așa, evenimentele se repezi.

Masca.

Urmărirea.