Ultimul dans.

13.Poarta timpului

Luminile se stinseseră complet. Aerul părea să înghețe, iar tăcerea devenise insuportabilă, strivind fiecare respirație. Ana simțea cum realitatea în jurul ei începea să se contorsioneze, ca și cum întreaga sală s-ar fi transformat într-o iluzie fragilă, gata să se destrame în orice clipă. Nu mai era nimic din ceea ce știau. Trecutul lor, prezentul lor, toate se adunau într-un punct de cotitură, iar acea cotitură părea să fi fost decisă de ceva mult mai mare decât ei.

„Suntem la limita a ceva mult mai mare decât ce am întâlnit până acum,” spuse Isabelle, vocea ei tremurând în întuneric. „Nu putem să ignorăm ce se întâmplă aici. Adrian nu a venit doar pentru noi, ci pentru toți cei care au fost... legați de acest loc.”

„Ce înseamnă asta?” întrebă Emil, îngrijorat. „A venit aici cu o intenție precisă. Dacă a reușit să manipuleze tot ce am trăit până acum, înseamnă că știe mai multe decât noi.”

Ana își mușcă buza. Fiecare pas pe care îl făceau părea să le adâncească prăpastia, dar nu mai aveau încotro. Trebuiau să se confrunte cu ceea ce se ascundea în spatele umbrelor lui Adrian.

„Știți ce a spus despre alegerea noastră?” spuse Gabriel, cu o voce care suna ca un avertisment. „Nu este doar despre ce vrem sau ce ne dorim. Este despre ce suntem dispuși să acceptăm.”

Ana se opri brusc, privind în jur. Încăperile pe care le traversau deveniseră tot mai stranii, parcă nu erau deloc un loc fizic, ci o întindere de realități paralele care se îmbinau. Pereții se unduiau, iar ușile care ar fi trebuit să le ducă spre ieșire se transformau în portaluri de neînțeles.

„Nu suntem doar prinși într-un loc. Suntem prinși în timp,” spuse Ana, cu un fior rece în glas. „Iar timpul nu se mai comportă așa cum îl știm. Dacă Adrian știe cum să manipuleze aceste realități, înseamnă că el controlează și timpul.”

Toți se opriră pentru o clipă, iar liniștea care urma după cuvintele Anei părea imposibil de suportat. Nu mai era vorba doar de o alegere. Era vorba despre o putere care nu puteau înțelege în totalitate. Poate că Adrian nu doar că voia să-i distrugă, ci voia să-i prindă într-o capcană temporală, să le sfărâme fiecare posibilitate de evadare.

„Alegeți cu înțelepciune,” șopti dintr-o dată vocea aceea din umbra, aproape imperceptibilă, dar totuși clară. „Căci nu toți vor fi în stare să meargă mai departe.”

Ana se întoarse brusc. Își dădu seama că nu mai era nimeni în fața lor. Timpul părea că se frânge și se răsucește în jurul lor. Ceva se schimbase în adâncul fiecăruia dintre ei. Realitatea nu mai era ce fusese la început. Erau acum captivi într-un joc mult mai vast și mai întunecat decât orice își imaginaseră.

„Ce înseamnă asta?” întrebă Emil, cu vocea tremurândă. „Este totul o capcană? Un test?”

„Poate că nu este niciun test,” spuse Gabriel, privind în jurul lor. „Poate că tot ce avem de făcut este să înfruntăm ceea ce nu putem înțelege încă.”

„Dar Adrian a spus că nu vom scăpa până când nu înfruntăm adevărul,” adăugă Isabelle, simțind o greutate în cuvintele ei. „Poate că adevărul este că niciodată nu am fost liberi. Poate că tot ce trăim este o închisoare a minții noastre.”

Ana se opri în fața unei uși masive care apăruse brusc, ca din nimic. Nu mai era niciun semn de ieșire, nici un indiciu despre cum ajunseseră acolo. Doar acea ușă mare și impozantă, care părea să ducă într-o lume paralelă, un loc unde timpul și realitatea nu mai existau așa cum le știau.

„Este timpul,” spuse Ana, cu o voce gravă, dar hotărâtă. „Nu mai putem da înapoi. Indiferent ce va urma, trebuie să înfruntăm ce se află dincolo de această ușă.”

Cu acele cuvinte, Ana apucă mânerul și deschise ușa.