Ultimul dans.

Ecoul alegerii

Luminile s-au stins într-o fracțiune de secundă, iar aerul a devenit rece și dens, aproape imposibil de respirat. Ana simțea cum o puternică adiere de vânt răscolea în jurul lor, dar nu putea să înțeleagă de unde venea. Fiecare dintre ei era paralizat de un amestec de frică și neliniște, iar spațiul în care se aflau părea să se schimbe sub ochii lor. Deși nu mai erau în sala unde se aflau înainte, simțurile lor erau acutizate și frica se amesteca cu o senzație aproape mistică de conexiune cu ceva ce nici măcar nu își puteau explica.

„Unde suntem?” întrebă Emil, încercând să se orienteze în întunericul dens.

„Acesta nu este un loc… acesta este un moment,” răspunse Isabelle, cu o voce care tremura ușor. „Ne aflăm în mijlocul unei alegeri care ne va defini viitorul. Toate aceste simboluri, toate aceste încercări… sunt doar pași spre ceea ce suntem cu adevărat.”

„Dar ce vrea Adrian de la noi?” interveni Gabriel, părând că își recăpăta ușor luciditatea. „De ce a făcut totul atât de complicat? De ce nu ne-a lăsat să mergem mai departe în liniște?”

„Pentru că totul face parte dintr-un plan mai mare,” răspunse Ana, în timp ce gândurile îi zburau la Adrian, la jocul lui periculos. „Adrian vrea să ne testeze, să ne împingă spre limitele noastre pentru a ne face să ne confruntăm cu adevărul. Cu toții avem câte un secret adânc îngropat, ceva ce nu suntem pregătiți să descoperim.”

„Asta ar putea însemna că nu mai putem înapoi,” adăugă Emil, ochii lui plini de neliniște. „Tot ce am trăit până acum ne-a condus aici, și acum suntem prizonierii alegerii noastre.”

Un sunet ușor de zgomot metalic răsună în jurul lor, iar în fața lor, o ușă masivă din fier se deschise lent. Lumina pătrundea dincolo de ea, dar era o lumină stranie, difuză, aproape nereală. Privind-o, fiecare dintre ei simțea un impuls de a se apropia, de a înfrunta ceea ce se afla dincolo de ea, dar și un fior rece care îi făcea să ezite. Era ca și cum o forță nevăzută îi atrăgea și îi împingea în același timp.

„Încă o alegere,” spuse Isabelle, cu o tristețe în voce. „Și, chiar și acum, nu suntem siguri de ce se află dincolo. Adrian ne joacă jocul, ne arată ce vrea să vedem, dar nu știm niciodată dacă ceea ce ne va înfrunta este adevărul sau o capcană.”

„Nu putem sta pe loc,” interveni Gabriel, cu un ton ferm. „Dacă rămânem în loc, Adrian câștigă. Dacă vrem să descoperim cine suntem cu adevărat, trebuie să pătrundem mai adânc în această nebuloasă.”

Ana își închise ochii pentru o clipă, simțind cum întreaga poveste a fost creată din alegeri, din momente decisive care aveau să determine totul. Adrian, cu manipulările sale, nu era decât o piesă în joc, iar adevărata luptă nu era cu el, ci cu ei înșiși. Erau forțați să facă față propriilor lor temeri, să se confrunte cu secretele care înghețau la limita conștiinței lor. Poate că adevărul nu ar trebui să fie descoperit prea devreme. Poate că acest joc avea să-i adâncească și mai mult în labirintul propriilor lor minți.

„Vom trece prin ușă,” spuse Ana, cu o hotărâre în voce. „Vom înfrunta ceea ce este dincolo. Nu putem trăi cu această neliniște mai mult. Fiecare dintre noi are o poveste de spus, iar aceasta este calea noastră.”

Cu o mișcare sincronizată, toți patru pășiră înainte, iar ușa se închise în urma lor. În fața lor se deschidea un nou drum, dar nimeni nu știa ce va aduce.

Ceva se clătina în jurul lor, o senzație de groază aproape palpabilă. Luminile păreau să se distorsioneze în jurul lor, iar aerul devenea tot mai greu, ca și cum ar fi fost strâns din toate părțile de o forță imensă. Își dădură seama rapid că, indiferent de ceea ce se afla dincolo, nu aveau opțiuni. Nu mai era cale de întoarcere.

Călătoria lor, încărcată de mister și provocări psihologice, nu făcea decât să devină din ce în ce mai intensă. Adevărul lor se apropia, iar ceea ce părea a fi o capcană se transforma într-o luptă pentru propria identitate și supraviețuire. Fiecare dintre ei se simțea legat de o forță mai mare decât ei înșiși – și în această întunecare, nimeni nu știa care va fi prețul pe care îl vor plăti pentru a înfrunta adevărul.

„Va urma…” șopti Ana, fără să știe exact dacă acele cuvinte erau destinate lor sau acelei umbre care se apropia din întunericul ce se adâncea.