Ultimul dans.

27.Poarta deschisă

Luminile din încăpere tremurau, iar aerul era înghețat de o liniște apăsătoare. Când fiecare dintre ei a pășit în noul spațiu, părea că timpul însuși își încetinea bătăile. Ușa se închise cu un zgomot surd în spatele lor, lăsându-i în fața unei camere goale, dar pline de o vibrație aproape palpabilă. Pereții erau imaculați, dar păreau că respiră, că se schimbă în fiecare clipă, oferind senzația că totul era o fantezie.

„Nu suntem singuri,” șopti Victor, privindu-și colegii cu o ușoară neliniște.

„Simt și eu ceva… E ca o prezență,” adăugă Emil, ochii lui cercetând fiecare colț al camerei. „E… imposibil să fie doar un loc. Aici se întâmplă ceva.”

Gabriel se apropie de o masă din lemn, de un negru intens, ce părea a fi dintr-o altă eră. Era plină de simboluri și inscripții care păreau a dansa pe suprafața sa, ca niște umbre care se aliniaseră pentru a forma un mesaj ascuns. „Acesta nu este un loc întâmplător,” spuse el, adâncindu-se în observarea fiecărei linii și curbe.

„Asta pare să fie o alegere,” interveni Ana, privind spre o ușă mai mică ce apărea în colțul camerei. „O alegere între două drumuri. Nu există niciun alt mod de a ieși din acest loc.”

Isabelle se apropie de ușă, dar înainte de a o atinge, un sunet metalic răsuna dintr-un ungher al camerei. Toți își îndreptară privirile spre sursa zgomotului, dar nu părea să fie nimic acolo.

„Să alegem atunci,” spuse Gabriel, calm dar hotărât. „Este singura cale de a ieși din acest loc. Ce facem acum va influența tot ce urmează. Nu avem timp să ne ascundem în spatele fricilor noastre.”

„Știm că Adrian este aproape,” spuse Emil. „Și știm că vrea să ne distrugă, dar putem să ne opunem.”

„Nu doar să ne opunem, trebuie să îl înfruntăm,” adăugă Isabelle, ochii ei arzând cu o hotărâre pe care n-o mai văzuseră până atunci. „Acesta este momentul nostru.”

Fiecare dintre ei se adună în fața ușii, înfruntându-și temerile și traumele ascunse. Erau toți uniti în acest moment de alegere, de luptă. Știau că înfruntarea lor nu se limita doar la Adrian, ci la tot ce reprezenta frica, la tot ce adunase întunericul în jurul lor până în acel punct.

„Nu suntem doar victime ale circumstanțelor,” spuse Gabriel, privind spre ușă cu o hotărâre irevocabilă. „Suntem cei care alegem cum să răspundem. Și alegem să ne ridicăm. Alegem să înfruntăm tot ce vine.”

„Alegem să mergem înainte,” continuă Ana, cu o voce mai tare, parcă reîntărită de cuvintele lui Gabriel. „Alegeți acum, fiecare dintre voi. Nu mai există cale de întoarcere.”

Cu un ultim pas, fiecare a deschis ușa, iar înaintea lor se întindea o vastă câmpie, dar nu una obişnuită. Aceasta părea un loc la intersecția tuturor lumilor, o zonă unde trecutul, prezentul și viitorul se amestecau. Erau semne în aer care palpitau, semne de luptă, semne de alegere, semne de destin.

„Este capcana lui Adrian?” întreabă Isabelle, simțind o fior rece pe spate.

„Nu,” răspunse Gabriel, privind peisajul din față. „Este alegerea noastră. Adrian vrea să credem că suntem prizonierii destinului. Dar de fapt, noi suntem cei care îl scriem.”

Pe câmpia care se întindea înaintea lor, nu erau doar semne misterioase, dar și figuri. Erau umbre care păreau să danseze în aer, dar nu păreau amenințătoare. Nu erau doar vizibile, erau… conștiente. Păreau așteptându-i.

„Suntem aici pentru a înfrunta tot ce am lăsat în urmă,” spuse Emil. „Fiecare pas este o decizie. Acesta este locul în care trecutul întâlnește viitorul.”