Ultimul dans.

24.Umbrele adevărului

Pe măsură ce înaintau, atmosfera devenea tot mai apăsătoare. Aerul părea că se îngroșa, ca și cum fiecare mișcare ar fi perturbat echilibrul unei realități fragile. Drumul se întindea înainte, dar nu părea să se sfârșească niciodată. Fiecare pas călca pe o pajiște acoperită cu cețuri subțiri, care păreau să se miște singure, ca și cum și pământul ar fi respins fiecare pas pe care îl făceau.

„Nu e bine,” spuse Isabelle, cu o privire adâncă și neliniștită. „Nu simt că suntem singuri. Ceva nu e în regulă.”

„Adrian ne urmărește,” răspunse Gabriel, cu o voce gravă, dar fermă. „Și cu fiecare pas pe care îl facem, el ne pune la încercare. Această lume... nu e decât o reflexie a fricilor noastre.”

Ana își strânse pumnii, încercând să își impună o liniște pe care nu o simțea deloc. „De ce totul pare atât de haotic? De ce nu putem să ne găsim drumul?”

„Asta este și scopul lui Adrian,” interveni Emil, ridicându-se alături de ea. „Să ne facă să ne îndoim de tot ceea ce știm și să ne facă să pierdem orice speranță. Dacă ne dăm bătut, va câștiga. Dacă ne lăsăm fricile să ne controleze, va câștiga.”

Dar, înainte ca cineva să mai adauge ceva, o lumină puternică se aprinse brusc în fața lor, o lumină orbitoare care îi făcu să își întoarcă privirea, acoperindu-și ochii.

„Ce este asta?” întrebă Victor, înghițind greu, o fior de neliniște străbătându-i vocea.

Luminile se ridicau din pământ, transformându-se într-o rețea de fire aurii care se țeseau pe cerul întunecat. Fiecare fir se conecta la altul, formând o rețea imensă de energie care părea să pulseze și să vibreze în ritm cu bătăile lor de inimă. În mijlocul acestei rețele, o siluetă începu să se contureze. Un chip cunoscut, dar deformant, se ridica din întuneric. Adrian.

„Aș vrea să vă mulțumesc,” spuse el, vocea lui venind ca un ecou distorsionat din adâncuri. „Pentru că ați ajuns până aici. Mă bucur că mi-ați oferit tot ce aveam nevoie. Dar acum, jocul s-a încheiat. Nu aveți nicio șansă.”

„Nu te vom lăsa să câștigi,” răspunse Gabriel, înfruntându-l direct. „Nu vei reuși să ne răpesti controlul.”

„Asta cred și eu,” spuse Adrian, zâmbind larg, dar ochii lui erau goi, lipsiți de orice umanitate. „Credeți că sunteți mai puternici decât voi înșivă? Sunteți doar niște umbre, niște pioni într-un joc mai mare. Și voi sunteți doar o piesă în povestea mea.”

În acel moment, pământul sub picioarele lor începu să se crape, iar din acele crăpături ieșeau voci, umbra unor amintiri îngropate. „Fiecare dintre voi are un secret, o poveste pe care nu ați spus-o nimănui,” continuă Adrian, ca un șarpe care se strecoară în subconștientul lor. „Știu ce vă frică. Știu ce ascundeți. Ați încercat să fugiți, dar nu aveți unde.”

„Nu ne poți speria,” spuse Isabelle, cu o hotărâre neclintită, chiar dacă inima ei bătea mai tare ca niciodată. „Suntem mai mult decât fricile noastre. Vom merge înainte, chiar dacă totul se prăbușește.”

„Mergi înainte, Isabelle,” spuse Adrian, cu o voce de mâna rece. „Dar tu știi, nu-i așa? Că nu vei ajunge nicăieri. Toate aceste jocuri, toate aceste alegeri... sunt doar iluzii. Așa cum știi foarte bine ce se va întâmpla. Alegerile tale nu te vor salva. Nu vă vor salva.”

Cu un ultim strigăt de furie și curaj, grupul păși înainte, înfruntând viziunea teribilă a adevărului care le era arătat. Luminile sclipitoare le pândeau ca niște linii tăiate în noapte, iar fiecare pas adâncea abisul în care se aflau.

„Alegeți!” auzit au un alt glas, ca o strigare venită din adâncurile pământului.

„Alegeți ce?” răspunse Ana, cu ochii plini de neliniște. „Ce ne mai rămâne de ales?”

„Totul,” răspunse Gabriel, fără să ezite. „Totul depinde de noi.”

„Adrian vrea să ne dezvăluie fricile noastre cele mai adânci,” adăugă Isabelle. „Dar nu vom lăsa ca aceste frici să ne controleze. Vom alege curajul, chiar dacă nu știm ce ne așteaptă.”

Grupul înainta, fiecare pas fiind o luptă, dar o luptă pe care nu o puteau abandona. Erau împinși să facă față celor mai ascunse colțuri ale lor, dar știau că, pentru a înfrunta cu adevărat acest joc al lui Adrian, trebuiau să rămână uniți și să alegească drumul adevărului.

„Vom înfrunta umbrele trecutului nostru,” spuse Gabriel, cu o hotărâre neclintită. „Dar nu vom ceda. Suntem mai mult decât orice capcană pe care Adrian o poate crea.”

Și astfel, pășind înainte, cu fiecare alegere făcută în mijlocul distorsiunii, fiecare dintre ei știa că adevărul lor, oricât de teribil ar fi fost, era cheia pentru a înfrunta ceea ce le rezerva viitorul. Dar cu fiecare pas înainte, întrebările se adânceau, iar răspunsurile păreau tot mai îndepărtate.