Ultimul dans.

19.Testul timpului

Ana simțea un fior rece care îi străbătea coloana vertebrală, dar nu era doar frigul din aer. Era teama de necunoscut, teama că fiecare decizie pe care o luau ar putea fi ultima lor. Dar, în ciuda fricii, hotărârea de a merge înainte era mai puternică. Adrian le arăta un drum plin de capcane, dar nu aveau de ales. Trebuiau să înfrunte acest test, oricât de periculos ar fi fost.

„Acum, testul adevărat începe,” spuse Adrian, în timp ce se retrăgea într-o umbră mai adâncă, observându-i cu o privire de vultur. „Fiecare dintre voi va trebui să răspundă la întrebarea care vă definește. Cine sunteți cu adevărat?”

Tăcerea care se lăsă asupra grupului era apăsătoare. Fiecare dintre ei știa că nu era vorba doar despre a trece printr-un labirint fizic, ci și despre a înfrunta întrebări despre propria lor identitate, despre alegerile pe care le făcuseră în viața lor și despre ceea ce erau dispuși să sacrifice pentru a-și atinge scopurile.

„Nu suntem doar niște pioni în jocul tău, Adrian!” strigă Emil, bătând cu palma în peretele de cristal care îi înconjura. „Știm că ne testezi, dar nu ne vei controla! Nu vom răspunde la întrebările tale!”

Adrian zâmbi, un zâmbet rece și disprețuitor. „Credeți că aveți alegere? Nu sunteți decât niște umbre ale propriilor voastre decizii. Tot ce facem aici este să ne jucăm cu voi, să vă arătăm cine sunteți cu adevărat.”

Ana simți cum inima îi bătea mai tare. „Nu îl lăsați să ne manipuleze!” le șopti celor din jur, cu o voce încordată. „Trebuie să înfruntăm aceste întrebări împreună, fiecare dintre noi, pentru că doar împreună putem merge mai departe.”

„Așa este,” spuse Gabriel, în timp ce se apropia de ea, cu privirea hotărâtă. „Oricare ar fi întrebările, le vom răspunde. Nu vom lăsa acest loc să ne definească. Vom defini noi înșine cine suntem.”

Cu un nod în gât, Ana privi înainte. O lumină slabă se aprinse într-un colț al labirintului, iar o ușă masivă de cristal se deschise înaintea lor. Pe fiecare dintre pereții camerei, cu litere mari și negre, apăreau întrebările care păreau să le sape adânc în mințile lor:

„Cine ești cu adevărat?”

„Ce ești dispus să pierzi pentru a ajunge la scopul tău?”

„Cât de mult îți dorești adevărul?”

Fiecare întrebare părea o capcană psihologică, un test menit să dezvăluie vulnerabilitățile lor cele mai adânci.

„Este alegerea voastră,” spuse Adrian, stând acum în fața lor, cu o privire de câștigător. „Acum trebuie să răspundeți. Fiecare dintre voi are de ales: să accepte adevărul sau să se înfrunte cu iluziile proprii.”

Ana simțea că picioarele îi tremurau, dar știa că nu putea ceda. Privind în jur, observă cum fiecare dintre cei din grup se confrunta cu propria lor versiune a întrebării. Isabelle era în fața unei uși care părea să ducă într-o lume pe care o cunoștea deja, dar în care își pierduse o parte din identitate. Emil, cu ochii plini de furie, se uita la o fereastră ce reflecta o imagine a unui trecut pe care nu voia să-l accepte. Gabriel și Victor aveau fiecare o alegere grea de făcut, dar, spre surprinderea lor, aceleași întrebări păreau să le sape adânc în conștiință.

„Nu trebuie să alegem singuri,” spuse Gabriel, făcând un pas înainte. „Asta ne-ar face vulnerabili. Haideți să răspundem împreună.”

„Da,” răspunse Ana, simțind o forță nouă crescându-i în piept. „Nu vom lăsa acest loc să ne dezvăluie slăbiciunile. Suntem mai puternici împreună.”

Pe măsură ce grupul se apropia de fiecare dintre ușile luminate, un val de energie îi învăluia, iar întrebările păreau să se intensifice, devenind din ce în ce mai dificile. Cu fiecare pas, o alegere se făcea mai clară: fie își confruntau propriile temeri, fie se retrăgeau în iluziile care îi păstraseră în siguranță până acum. Însă, într-un final, adevărul era inevitabil.

„Haideți să mergem înainte,” spuse Ana, privind fiecare dintre fațele celor din jur. „Trebuie să înfruntăm adevărul, oricare ar fi el.”

Și, astfel, împreună, cu un sentiment de hotărâre, pășiră spre ușile care se deschideau în fața lor, pregătiți să înfrunte ceea ce le rezerva viitorul.