Ultimul dans.

Camera adevărului

Turnul se învârtea în jurul lor, fiecare pas transformându-se într-o coborâre mai adâncă în abisul cunoașterii. Zidurile pulsau cu ritmicitatea unui organism viu, iar lumina care îi înconjura devenea din ce în ce mai intensă, ca și cum îi atrăgea spre un punct culminant inevitabil.

După o coborâre aparent nesfârșită, grupul ajunse într-o încăpere vastă, rotundă, cu podeaua strălucind ca un cristal și pereții împânziți de simboluri care păreau să fie în continuă mișcare. În mijlocul camerei se afla o masă masivă, sculptată dintr-un material necunoscut, iar deasupra ei plutea un glob de lumină.

„Ce e asta?” întrebă Ana, cu vocea tremurândă.

„Camera Adevărului,” răspunse Adrian, pășind în față. Privirea lui era calmă, dar intensă. „Aici se decide totul. Fiecare dintre voi trebuie să își revendice locul, să accepte cine este și să lase adevărul să-l definească. Globul nu minte, dar nici nu cruță.”

„Ce înseamnă asta?” întrebă Emil, cu o neliniște crescândă.

Adrian zâmbi vag. „Înseamnă că fiecare dintre voi va fi forțat să-și vadă sufletul, fără măști, fără iluzii. Dacă rezistați, veți primi răspunsurile pe care le căutați. Dacă nu... veți deveni o parte din acest loc.”

Cuvintele lui lăsară un ecou rece în aer.

„Deci e un test,” concluzionă Isabelle, apropiindu-se de glob.

„Mai mult decât un test,” spuse Adrian, privind globul cu respect. „E confruntarea finală. Voi împotriva voastră.”

Fără avertisment, globul începu să pulseze, iar o voce puternică, dar neutră, răsună în încăpere:

„Cine îndrăznește să pășească primul?”

Ana, cu inima bătând sălbatic, păși înainte. „Eu,” spuse ea, tremurând.

Când mâna ei atinse globul, o lumină orbitoare o învălui complet. Ochii i se umplură de imagini: copilăria, momentele de vinovăție, deciziile greșite și oportunitățile ratate. În mijlocul haosului, o versiune a ei mai tânără îi apăru, plină de furie și dezamăgire.

„De ce nu ai fost mai puternică? De ce ai renunțat?” întrebă reflexia.

Ana simțea că se sufocă. „Am făcut tot ce am putut!” strigă ea, lacrimile curgându-i pe față.

„Nu suficient.”

Dar în adâncul ei, o voce calmă se ridică. „Nu trebuie să fiu perfectă. Trebuie doar să continui.”

Luminile din jurul ei se stinseră, iar Ana căzu în genunchi, epuizată, dar cu o ușurare profundă în suflet.

Pe rând, ceilalți pășiră înainte, fiecare confruntându-și demonii. Gabriel fu obligat să-și înfrunte frica de eșec, Victor se confruntă cu vinovăția pentru trădările din trecut, iar Isabelle se luptă cu o versiune a ei care îi spunea că nu e suficient de curajoasă pentru a schimba lumea.

Când toți terminară, globul se ridică deasupra lor, pulsând mai puternic decât înainte.

„Am trecut testul?” întrebă Emil, încă tremurând.

Adrian își lăsă capul pe spate și râse scurt, dar fără veselie. „Testul? Acesta a fost doar începutul. Adevărul nu este o destinație. Este o armă, iar modul în care o folosiți va determina dacă supraviețuiți sau nu.”

Globul începu să se deschidă, dezvăluind în interior o cheie strălucitoare care levita ușor.

„Cheia,” șopti Isabelle.

„Cheia către ce?” întrebă Victor.

Adrian îi privi cu seriozitate. „Cheia către ușa finală. Dar trebuie să înțelegeți că odată ce o folosiți, nu va mai exista cale de întoarcere.”

Un val de tăcere apăsătoare căzu asupra lor. Ce avea să urmeze era necunoscut, dar o singură certitudine îi lega pe toți: de acum înainte, destinul lor era ireversibil.