Ultimul dans.

Tărâmul reflecției

Lumina orbitoare îi absorbi complet, iar când senzația de dezorientare se risipi, grupul descoperi că se află într-un loc pe care nimeni nu și l-ar fi putut imagina. Erau în mijlocul unui vast peisaj lichid, ca o mare de oglinzi în care cerul și pământul se confundau. Fiecare mișcare a lor provoca unde care se propagau infinit, iar reflexiile din jur păreau să fie mai mult decât simple imagini — erau versiuni ale lor, întunecate, deformate, uneori dureros de reale.

„Ce este acest loc?” întrebă Emil, privind cu teamă către o versiune a sa care părea pierdută în disperare.

Isabelle se uită în jur, analizând reflexiile. „E o lume construită din noi. Din alegerile noastre, din temerile noastre, din... posibilitățile noastre. Un tărâm care ne obligă să ne privim în oglindă.”

„De ce ar trebui să vedem asta?” întrebă Victor, furios. „Nu am suferit destul?”

Gabriel își atinse reflecția. Imaginea i se răspunse printr-un zâmbet rece, dar părea să vorbească fără cuvinte. „Adevărul nu este niciodată ușor,” părea să spună reflexia.

În mijlocul acestui peisaj fluid, un pod subțire de lumină începu să se formeze, conducând către o structură impunătoare din depărtare. Semăna cu un turn masiv, cu ziduri translucide prin care se putea vedea o lumină pulsând ritmic, asemenea unei inimi.

„Trebuie să ajungem acolo,” spuse Ana, fixând podul cu o determinare în ochi.

„Și dacă ceea ce găsim acolo va fi mai rău decât tot ce am văzut până acum?” întrebă Emil, ezitant.

„Nu avem altă alegere,” răspunse Isabelle, fermă. „Fie mergem înainte, fie rămânem blocați aici pentru totdeauna.”

Când pășiră pe pod, reflexiile din jur începură să se miște. Nu mai erau simple imagini pasive; începeau să îi urmeze, să îi imite, dar cu distorsiuni evidente — fețe contorsionate, umbre întunecate care dansau în jurul lor.

Adrian apăru brusc pe pod, ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. „Felicitări,” spuse el sarcastic. „Ați ajuns în locul unde adevărul începe să vă consume.”

„Ce vrei să spui cu asta?” întrebă Ana, privindu-l cu suspiciune.

Adrian zâmbi. „Podul nu vă duce doar la turn. Vă forțează să vă confruntați cu cea mai mare frică a voastră — să vă vedeți exact așa cum sunteți, fără mască, fără justificări. Dacă nu rezistați, vă pierdeți aici, în reflexii care vă vor devora identitatea.”

„Și tu?” întrebă Gabriel. „Tu ai trecut prin asta?”

Adrian își întoarse privirea spre reflexiile lui, care erau diferite de ale celorlalți. Ele păreau să-l sfideze, să-l condamne. „Eu am ales altceva,” spuse el. „Am încercat să controlez reflexiile. Dar prețul a fost mai mare decât puteți înțelege.”

Grupul continuă să înainteze, dar fiecare pas devenea din ce în ce mai greu. Reflexiile lor păreau să capete putere, șoptindu-le secrete dureroase, evocând amintiri uitate sau gânduri reprimate.

Victor se opri brusc, privind cu groază o imagine a sa în care își trăda prietenii pentru a-și salva propria viață. „Asta nu sunt eu!” strigă el, dar reflexia doar râse.

„E o parte din tine,” spuse Isabelle, punându-i o mână pe umăr. „Dar nu te definește. Trebuie să înveți să accepți asta.”

Ana simțea o greutate imensă în piept, iar reflexia ei îi șoptea încet: „Nu vei fi niciodată suficientă. Nu vei salva pe nimeni.”

„Nu e adevărat,” spuse ea, aproape în șoaptă, dar reflexia părea să râdă de nesiguranța ei.

Adrian îi privi în liniște. Deși părea distant, în ochii lui era un licăr de milă. „Întotdeauna e mai greu să te lupți cu tine însuți decât cu oricine altcineva,” spuse el. „Dar dacă reușiți, turnul vă va oferi răspunsurile pe care le căutați.”

Când ajunseră aproape de sfârșitul podului, reflexiile lor încetară să îi mai urmeze. Păreau să se retragă, dar lăsară în urmă o senzație de gol profund.

„Am trecut?” întrebă Emil, privind înapoi.

„Nu încă,” răspunse Isabelle, cu o voce calmă, dar încărcată de tensiune. „Dar suntem mai aproape de adevăr decât am fost vreodată.”

Turnul masiv îi aștepta, luminând un drum spre un adevăr care avea să le schimbe viețile pentru totdeauna.