Ultimul dans.

Umbra alegerii

Timpul părea să se dilate în jurul lor. Pășind prin ușa care se închise în urma lor, fiecare simțea o presiune crescândă în piept, ca și cum întregul univers s-ar fi comprimat în acel moment. Luminile din jurul lor erau difuze și stranii, ca niște raze tremurătoare ce se jucau cu formele și umbrele lor. Fiecare pas părea să fie mai greu decât precedentul, dar o forță nevăzută îi împingea înainte, spre un punct necunoscut, o destinație pe care nu o înțelegeau încă.

„Nu mai avem încotro,” spuse Gabriel, privindu-le fețele, fiecare luminată de o strălucire palidă, aproape spectrală. „Trebuie să înfruntăm ceea ce este acolo, chiar dacă nu știm ce vom găsi.”

„Nu este vorba doar de ce ne așteaptă,” răspunse Isabelle, cu o voce apăsată de un fior rece. „Este vorba de ceea ce am adus cu noi. De secretele care nu ne-au lăsat niciodată să trăim în liniște.”

„Adrian vrea să ne testeze,” interveni Ana, privindu-i pe toți cu o privire intensă. „El știe ce ascundem, știe ce am făcut și ce nu am făcut, dar ceea ce vrea cu adevărat este să vedem dacă putem să ne înfruntăm propriile temeri. Dacă vom putea să ieșim din această capcană.”

„Și dacă nu vom reuși?” Emil părea adâncit în gânduri, dar vocea sa era plină de îngrijorare.

„Dacă nu vom reuși…” Ana se opri pentru o clipă, căutând cuvintele potrivite. „Atunci poate că nu vom mai fi niciodată noi înșine. Poate că nu vom mai fi capabili să facem față adevărului. Sau poate că adevărul ne va schimba pe vecie.”

Cu fiecare pas, umbrele păreau să devină mai intense, iar aerul mai greu. Ceva din jurul lor părea să vibreze, ca și cum întreaga realitate ar fi fost pe cale să se frângă sub greutatea presiunii lor. Întunericul nu era o simplă absență de lumină, ci o entitate în sine, ca un vid care devora orice urmă de speranță.

Deodată, în fața lor, o fereastră se deschise brusc, ca și cum ar fi fost o poartă spre altă lume. Lumina din spatele ei era orbitoare, dar ceea ce era dincolo de acea fereastră părea să adâncească și mai mult misterul. Pe măsură ce se apropiau, o voce străină pătrunse în mințile lor, ca un ecou înghețat, greu de înțeles:

„Alegeți sau cedați.”

„Alegeți?” Emil repetă cu voce joasă, confuz. „Ce înseamnă asta? Ce trebuie să alegem?”

„Totul este o alegere,” răspunse Isabelle, de parcă ar fi fost vorba despre o lecție pe care o învățase deja. „Tot ceea ce trăim acum este consecința unor alegeri făcute în trecut. Alegeri pe care nu le putem mai schimba, dar care ne definesc pe noi.”

Ana simți cum un val de neliniște îi strânge pieptul, iar un fior rece i se strecură pe șira spinării. „Adrian ne va pune să alegem. Dar nu vor fi alegeri simple. Vor fi provocări. Provocări care ne vor arăta cine suntem cu adevărat.”

„Dar ce alegem?” întrebă Gabriel, ochii lui căutându-le fețele. „Ce alegere poate fi mai mare decât cea de a supraviețui?”

„Poate că nu este vorba despre a supraviețui,” murmură Ana, simțind cum cuvintele îi alunecau pe buze. „Poate că este vorba despre ce facem cu viața noastră, cu tot ce am trăit până acum. Adrian vrea să ne înfruntăm cu tot ce am ascuns. Asta este alegerea.”

Fereastra din fața lor strălucea acum ca o fântână de lumină pură, iar dincolo de ea se putea vedea o sală vastă, un loc care părea în același timp familiare și străin. „Trebuie să intrăm,” spuse Ana, fără să mai ezite. „Indiferent de ceea ce vom găsi acolo, trebuie să înfruntăm.”

Un val de tăcere se lăsă asupra lor pe măsură ce se apropiau de pragul acelei feronerie ce le părea un ultim test. Dincolo de acea ușă, nu era doar o sală sau un loc, era o alegere care le definea viitorul. Un joc periculos cu ei înșiși, cu propriile temeri și dorințe ascunse.

Așa cum Adrian le promisese, nu mai era cale de întoarcere.