Ultimul dans.

14.Dincolo de ușă

Ușa s-a deschis cu un scrâșnet metalic, iar dincolo de ea se afla un spațiu învăluit într-o lumină palidă, un amestec între întuneric și strălucire. Aerul părea dens, ca și cum fiecare respirație ar fi fost o provocare. Ana păși prima, urmată de Gabriel, Emil și Isabelle. Fiecare dintre ei simțea cum presiunea lumii din jurul lor crește cu fiecare pas. Aici nu exista drum înapoi.

„Unde suntem?” întrebă Emil, ochii săi căutând orice punct de referință în acel loc straniu. Mărirea luminii se juca pe pereți, de parcă aceștia ar fi fost făcuți dintr-o materie fluidă care pulsa la fiecare mișcare.

„Nu știm încă,” răspunse Gabriel, dar tonul său era unul de incertitudine. „Tot ce știm este că nu este un loc obișnuit. Și nici timpul nu se simte la fel.”

Ana simțea o greutate în aer, ca și cum fiecare colț al acestei încăperi ascundea o intenție malefică. Un fior de neliniște îi străbătu șira spinării. O voce începu să răsune dintr-un loc necunoscut, adâncă și pătrunzătoare:

„Înainte de a vă adânci în acest labirint, trebuie să înțelegeți ceva: nimic nu este ceea ce pare. Alegerea voastră nu este doar despre cine sunteți acum, ci despre cine sunteți capabili să deveniți. Doar cei care se vor dovedi destul de puternici vor putea trece prin ce va urma.”

„Cine este acolo?” întrebă Isabelle, dar vocea părea să fie pur și simplu o vibrație a aerului, imposibil de localizat.

„Nu e vorba de cine,” spuse Ana, cu o voce calmă, dar fermă. „Este vorba despre ce. Aici nu avem doar un adversar, ci o forță mult mai mare. Nu este doar Adrian. Este ceva ce nu înțelegem încă.”

Privirile lor se întâlniră. Aceasta nu era o alegere ușoară, nici un simplu test de curaj. Fiecare dintre ei știa că aveau de înfruntat nu doar pericole externe, ci și propriile temeri interioare.

„Poate că este doar o iluzie,” spuse Gabriel, dar chiar și el nu părea convins de propria lui afirmație. „Poate că Adrian încearcă să ne manipuleze și să ne adâncească în propria noastră incertitudine.”

„Nu putem lăsa incertitudinea să ne oprească,” adăugă Ana, fără a ezita. „Trebuie să avansăm. Nu avem de ales.”

„Dacă totul este o capcană, ce facem?” întrebă Emil, frica începu să-i răsune în glas. „Dacă fiecare alegere pe care o facem ne va adânci și mai mult în acest labirint?”

Ana se opri și se uită în jur. Pereții păreau că se strâng din ce în ce mai aproape, iar lumina palidă devenea tot mai intensă. Se putea simți cum totul era sub controlul unei forțe necunoscute. „Nu avem niciun control asupra acestui loc,” spuse ea, cu o adâncă tristețe în voce. „Dar avem control asupra modului în care alegem să reacționăm. Dacă ne lăsăm copleșiți de frică, nu vom ieși niciodată de aici.”

Deodată, podeaua începu să vibreze ușor sub pașii lor, iar un zgomot de metal și piatră se făcu auzit din adâncuri. Pereții începură să se miște, iar un tunet puternic răsuna ca o amenințare venind dintr-un loc străin. Luminile s-au stins brusc, iar totul a fost înghițit de întuneric.

„Suntem... în pericol,” spuse Isabelle, cu voce tremurândă. „Ceva... ceva s-a trezit.”

Într-o fracțiune de secundă, o lumină orbitoare îi lovi pe toți, iar în fața lor apăru o masivă poartă de piatră, acoperită cu simboluri străvechi. Ana simți cum fiecare dintre ei se apropia de o linie invizibilă, o graniță între ceea ce cunoșteau și ceea ce urma să descopere.

„Alegeți acum,” răsună vocea din nou, din adâncuri. „Alegeți cum doriți să fiți.”

Ana știa că această alegere nu mai era una simplă. Nu mai era vorba doar de o cale, de un drum pe care trebuiau să-l urmeze. Era vorba despre cine vor deveni și despre prețul pe care fiecare dintre ei îl va plăti.

„Este timpul,” spuse Ana, cu o voce care vibra de hotărâre. „Trebuie să trecem prin poarta aceasta. Vom înfrunta orice va veni, pentru că doar așa vom înțelege adevărul.”

Cei patru se apropiară de poartă, fiecare având în privire o îndârjire nouă. În adâncul lor, fiecare știa că adevărata luptă abia începea. Nu aveau voie să se răzgândească, nu aveau nici măcar un minut de îndoială. Fiecare dintre ei trebuia să se confrunte cu propriile limitări și temeri.

„Să începem,” spuse Gabriel, pregătindu-se să treacă primul prin poartă.

Ana îl privi un moment, apoi își lăsă ochii să alunece spre ceilalți. Cu un ultim zâmbet ferm, pășiră toți împreună, lăsând în urmă tot ce știau și deschizându-se spre necunoscutul ce îi aștepta dincolo de acea poartă.