Ultimul dans.

9.Prizoniera timpului

Ana păși în lumea aceea necunoscută, și imediat, un vânt rece și pătrunzător îi mângâie fața, aducând cu sine mirosul umed al unui pământ vechi, departe de orice semn al unei civilizații. Mâinile i se strângeau involuntar, iar privirea îi era trasă de un fel de magnetism straniu care părea să vină dintr-o zonă misterioasă, inaccesibilă, în mijlocul acestui loc hăituind. Fiecare pas era ca o provocare, iar gândurile i se înghesuiau cu o viteză amețitoare.

Pe măsură ce înainta, drumul se bifurca în două. Una dintre alei părea să se piardă în spatele unei păduri dese, unde copacii se înălțau sinistru, iar cealaltă părea să ducă spre o clădire masivă, cu pereți de piatră pe care nu se vedeau semne de viață. Ana simți o neliniște profundă și, deși nu își putea explica de ce, știa că alegerile ei următoare aveau să fie esențiale.

„Alege..." șopti o voce gravă, venind dintr-un colț îndepărtat al peisajului. „Oricare drum vei lua, va duce spre adevăr, dar nu fără sacrificiu."

Nu era o alegere simplă. Niciuna dintre cărările care i se arătau nu părea să fie mai bună decât cealaltă. Vocea însă, insistentă, o îndemna să ia decizia.

Ana simțea greutatea fiecărui pas pe care îl făcea, dar nu putea lăsa această alegere să o paralizeze. Păși hotărât spre clădirea masivă, simțind că acolo ar putea găsi răspunsuri. Pădurea părea mult prea străină și periculoasă, un labirint de umbre în care se putea pierde.

Clădirea era un palat vechi, cu feronerie ruginită și uși grele din lemn, dar când Ana le deschise, nu simți nici o urmă de rezistență. Pătrunse într-o sală largă, fără feronieri sau feronistice luxoase, dar cu o atmosferă apăsătoare. Fiecare colț era umbrit de un mister rece, și pe pereții săi erau picturi ce păreau că privesc fix la ea, cu ochi goi și tăcuți, dar care ascundeau tăcerea unei povești nespuse.

În mijlocul încăperii, pe o masă veche, se afla o cutie de lemn decorată cu simboluri ciudate, unele dintre ele familiare, altele complet noi. Ana se apropie cu îngrijorare și, fără să o poată explica, știu că trebuia să o deschidă.

Fiecare fibră din corpul ei îi spunea să nu o facă, dar ceva din adâncurile ființei ei o împingea să o deschidă. Împinsă de o forță din ce în ce mai puternică, Ana apucă capacul cutiei și îl ridică.

La prima vedere, nu părea nimic deosebit în interiorul cutiei, doar o foiță de hârtie veche, oarecum prăfuită, dar cu un miros de aburi vechi, ca de pergament. Ana întinse mâna și luă foaia, iar atunci când o privi, cuvintele de pe ea păreau să se miște, contopindu-se într-un mesaj criptic:

„Căutați lumina, dar nu fugiți de întuneric. Adevărul nu poate fi înțeles decât atunci când umbrele îl ating."

„Ce înseamnă asta?" se întrebă Ana cu voce joasă, dar răspunsul nu veni. În schimb, tavanul din camera începu să tremure, iar o lumină slabă se aprinse brusc pe peretele din fața ei. Era o hartă, dar nu o hartă oarecare. Harta părea să schimbe locurile și direcțiile, oferind o privire asupra unei lumi în continuă schimbare, un labirint de poteci care duceau spre un singur punct central.

Ana simțea că se află la limita unei descoperiri care putea să-i schimbe viața pentru totdeauna, dar și la marginea unei capcane periculoase.

„Alege, Ana," murmura vocea aceea din umbra. „Urmează drumul luminii sau al întunericului. Dar nu uita, adevărul nu va veni fără sacrificiu."

Luminile din jurul ei începeau să pâlpâie, iar Ana simțea o presiune din ce în ce mai mare asupra pieptului. Drumul ce îi stătea înainte era întunecat și nesigur, dar o parte din ea știa că nu putea să dea înapoi. Nu mai exista întoarcere.

În adâncul sufletului său, Ana știa că trebuie să continue să înainteze. Însă alegerea făcea ca fiecare pas să fie încărcat de o povară imensă. Chiar dacă voia să afle adevărul, știa că fiecare pas putea fi un pas mai aproape de un sacrificiu, și poate de o realitate pe care nu o era pregătită să o înfrunte.