Ultimul dans.

34.Alegerea finală

Tăcerea care căzu asupra lor după cuvintele misterioase părea să apese tot mai mult. Aerul devenea greu, încărcat de o energie ciudată care pătrundea în fiecare fibră a corpului lor. Viziunea începea să se încețoșeze, iar fiecare dintre ei avea senzația că totul din jurul lor era o iluzie ce se destrăma treptat.

„Cine vorbește?” întrebă Emil, cu voce tremurândă, dar și cu o fărâmă de curaj. „Cum putem să știm dacă putem înfrunta ceea ce ne așteaptă?”

„Adevărul… nu vine ușor,” spuse Gabriel, cu o voce calmă, dar hotărâtă. „Poate că tocmai acesta este momentul. Trebuie să alegem ce facem în continuare.”

Ana se apropie de masa de cristal, iar privirea ei se oprește asupra cutiei strălucitoare, care părea să o cheme. O voce tăcută, dar fermă, o îndemna să o deschidă. „Asta este tot ce am căutat. Răspunsurile sunt aici, și totuși… oare suntem pregătiți pentru adevărul pe care îl ascunde?”

„Nu avem de ales,” spuse Isabelle, privind cu îngrijorare, dar și cu o hotărâre din ce în ce mai mare. „Trebuie să aflăm ce se ascunde în spatele acestui loc. Dacă vrem să înfruntăm ce va urma, trebuie să începem cu această cutie.”

Ana, cu o respirație adâncă, apucă cutia și o ridică. De îndată ce o ținea în mâini, o vibrație ciudată se răspândi prin toată sala. Pe măsură ce cutia se deschidea, o lumină orbitoare izbucni din interior, iar umbrele din jur păreau să capete forme neclare și înfricoșătoare.

Fiecare dintre ei simțea cum un val de energie străină le pătrunde în minte. Era o senzație de neliniște profundă, de parcă realitatea însăși se prăbușea și se transforma într-o altă formă. Ana simți o presiune apăsătoare asupra pieptului și, pentru o fracțiune de secundă, totul se năruia în jurul ei.

„Ce se întâmplă?” întreba Emil, cu vocea ridicată, ca și cum și-ar fi strigat propriile gânduri pentru a le alunga.

„Acesta este începutul… începutul adevărului…” răspunse Isabelle, privind cutia care încă mai strălucea. „Totul are o legătură cu ceea ce vom descoperi acum. Poate că fiecare pas pe care l-am făcut până acum ne-a adus aici, dar… ceea ce urmează să aflam va schimba totul.”

Cutia se deschise complet, iar în interior se afla o harta veche, roasă de timp, care părea să se miște ușor, precum un organism viu. Harta, deși aparent fragilă, pulsa cu o lumină strălucitoare, iar în colțurile sale erau inscripționate simboluri ciudate, care păreau să evoce un loc dincolo de înțelegerea lor.

„Este o hartă, dar… unde duce?” întreabă Gabriel, cu o uimire vizibilă în glas.

Ana ridică harta, iar simbolurile de pe ea începură să se alinieze cu cele din jur, pe pereți și pe podea. Realiză că harta și acest loc erau strâns legate. Poate că fiecare pas pe care l-au făcut îi adusese mai aproape de un punct crucial, un punct în care totul avea să devină clar.

„Acesta este punctul de început,” spuse Ana, cu o voce care vibra de intensitate. „Aceasta este cheia care ne va duce mai departe. Aici vom înfrunta alegerea finală.”

O umbră imensă apăru din spatele lor, ridicându-se de parcă ar fi fost creată din tavanul rotunjit al camerei. O formă ciudată, albăstrui-verzuie, cu contururi de neînțeles, părea să aștepte să vorbească. Toți simțiră un val de frică paralizantă, dar și o curiozitate de nerezistat.

„Nu trebuie să aveți frică,” spuse o voce adâncă, care părea că venea din toate colțurile camerei. „Dar trebuie să înfruntați ceea ce se află în fața voastră. Alegerea voastră va decide dacă vă veți întoarce vreodată din acest loc. Totul va depinde de ce alegeți.”

„Ce alegere?” întrebă Isabelle, privindu-i cu teamă pe ceilalți.

„Alegeți adevărul,” răspunse vocea. „Alegeți să priviți în față ceea ce ați căutat sau să rămâneți pentru totdeauna în neștiință.”

Ana simți că era timpul. Poate că această alegere era începutul sfârșitului, dar și începutul unui drum complet nou. Nu mai era cale de întoarcere.

„Vom înfrunta adevărul,” spuse Ana cu hotărâre, privind spre ceilalți. „Trebuie să știm ce se află dincolo de această alegere.”

În acel moment, harta de cristal pulsa puternic, iar toate simbolurile de pe pereți și de pe podea se mișcară într-o coordonare perfectă. Timpul părea că se oprește în jurul lor, iar fiecare dintre ei știa că, indiferent de ce se va întâmpla, drumul lor era deja scris.