Ultimul dans.

Umbra deciziilor

Aerul în jur era încărcat, aproape electric, ca și cum locul în care se aflau era o ființă vie, observându-i, analizând fiecare mișcare. Adrian părea să se retragă, dar în ochii lui sclipea o licărire de furie și determinare. Chiar și fără să vorbească, grupul știa că nu era sfârșitul confruntării. Adrian avea încă asul în mânecă, iar următorul său atac era inevitabil.

„Trebuie să ne mișcăm,” spuse Ana, ochii ei fixându-se pe una dintre ușile masive de la marginea sălii. Ușa pulsa cu o lumină slabă, ritmică, ca o inimă care bătea încet, amenințător. „Simt că asta e calea. Dar nu știu ce ne așteaptă dincolo.”

„Am trecut prin prea multe să dăm înapoi acum,” interveni Gabriel. „Indiferent de ce urmează, vom înfrunta împreună.”

Isabelle se apropie de Ana, punându-i o mână pe umăr. „Știm că Adrian nu ne va lăsa să ieșim ușor. Dar poate că de data asta nu trebuie să mai fugim de ceea ce ne oferă acest loc. Poate trebuie să acceptăm că răspunsurile pe care le căutăm sunt aici, chiar în mijlocul acestui haos.”

Adrian, sprijinindu-se de peretele sălii, începu să râdă încet. „Voi chiar credeți că aveți o șansă? Că ați câștigat ceva, în afară de iluzii? Labirintul ăsta v-a lăsat să credeți că sunteți puternici, dar tot ce a făcut a fost să vă dezbrace de orice protecție. Ce urmează vă va distruge.”

„Nu mai avem timp pentru amenințările tale,” răspunse Emil, cu o hotărâre în glas. „Ori ne lași să trecem, ori vom găsi o cale prin tine.”

Adrian își ridică mâna, iar un val de energie întunecată se ridică din podea, învăluindu-l. „Ați uitat cine controlează locul ăsta,” spuse el. „Eu sunt parte din acest labirint. Fiecare colț, fiecare alegere... sunt reflexia mea. Și dacă vreți să mergeți mai departe, trebuie să vă înfruntați cea mai mare teamă.”

Cu aceste cuvinte, podeaua de sub picioarele lor se deschise, iar grupul fu aruncat în abis. Căderea părea să dureze o eternitate, fiecare dintre ei simțind o presiune uriașă asupra minții, ca și cum ceva încerca să le frângă voința. Apoi, impactul.

Când se treziră, se aflau într-un spațiu care părea fără sfârșit. Era un câmp alb, orbitor, dar ciudat de liniștit. În fața fiecăruia se materializă o oglindă, iar în oglindă, o reflexie care nu era a lor. Erau versiuni distorsionate, alternate, ale lor înșiși.

„Ce e asta?” întrebă Victor, privindu-și reflexia. În oglindă, vedea o versiune a sa învinsă, resemnată, cu ochii plini de frică.

„Este cine am putea deveni,” răspunse Isabelle, cu voce joasă. „Dacă cedăm. Dacă ne pierdem speranța.”

Ana simți o răceală pătrunzătoare în piept. Reflexia ei o privea fix, cu un zâmbet rece, aproape sardonic. „Tu crezi că poți salva pe toată lumea,” îi spuse reflexia. „Dar adevărul este că nu ai putut niciodată. Deciziile tale vor distruge mai mult decât salvează. Crezi că ceilalți vor rămâne lângă tine când vor afla?”

„Nu sunt tu,” murmură Ana, strângând pumnii. „Nu voi fi niciodată ce vrei tu să cred că sunt.”

Dar reflexia continuă, vocea ei devenind tot mai puternică. „Trebuie să accepți că nu ești perfectă. Că ai greșit. Și că uneori, greșelile tale nu pot fi reparate.”

În același timp, Gabriel și ceilalți se confruntau cu propriile lor temeri, amplificate de reflexiile din oglinzi. În spatele lor, Adrian apăru, spectrul său împletindu-se cu spațiul alb. „Aceste oglinzi sunt adevăratul test,” spuse el. „Ele vă arată ceea ce nu puteți accepta despre voi înșivă. Și doar cei care pot trece prin propriul iad vor putea să meargă mai departe.”

Ana privi în jur. Fiecare dintre ei părea prins într-o luptă interioară, dar ceva îi spunea că puteau ieși din asta doar împreună. „Adrian greșește,” își spuse ea. „Nu trebuie să facem asta singuri.”

„Nu vă lăsați prinși de ele!” strigă Ana, vocea ei răsunând peste câmpul alb. „Suntem mai puternici decât temerile noastre. Împreună am supraviețuit până acum. Împreună putem trece și de asta!”

Lent, ceilalți începură să reacționeze la cuvintele ei. Reflexiile din oglinzi păreau să se agite, să se destabilizeze. Cu fiecare pas pe care îl făceau către centrul spațiului alb, legătura dintre ei devenea mai puternică, iar oglinzile începeau să crape, una câte una.

Adrian privi, neputincios, cum oglinzile se făceau țăndări, iar energia locului începea să se destrame. Grupul, unit, făcea pași hotărâți înainte, iar ceea ce părea să fie o ieșire începea să se contureze în fața lor.

„Nu ați câștigat,” șopti Adrian, aproape pentru sine. „Vă voi distruge. Tot ce ați văzut până acum a fost doar începutul.”

Dar grupul nu mai asculta. Erau împreună, iar drumul înainte era clar: adevărul trebuia să iasă la iveală, indiferent de cost.