Ultimul dans.

Măștile căzute

Fiecare pas pe care îl făceau îi adâncea tot mai mult într-o realitate care nu părea a fi nici a lor, nici a lui Adrian. Aerul devenea tot mai dens, iar lumina care se împrăștia în jur părea să aibă o nuanță stranie, ca și cum timpul în sine nu mai era o constantă. Înaintând printr-un culoar îngust, Ana simțea cum fiecare fibră din corpul ei tremura sub greutatea unei presiuni invizibile. Nimeni nu rosti nici un cuvânt, iar liniștea apăsătoare devenea tot mai greu de suportat.

„Ceva nu e în regulă,” șopti Emil, ochii lui căutând cu disperare semne ale unei ieșiri. „Aici… nu ar trebui să fim.”

„Știu,” răspunse Isabelle, vocea ei tremurând ușor. „Dar nu putem să ne întoarcem acum. Am depășit pragul, și nu există cale de întoarcere.”

Gabriel privi înainte, la ceea ce părea o ușă masivă, învăluită într-o aură misterioasă. O lumină slabă pătrundea prin crăpăturile din jurul ușii, iar aerul din jurul acesteia vibra ușor, ca un fel de chemare. În jurul lor, tăcerea era întreruptă doar de ecourile pașilor lor, care păreau să nu ajungă niciodată la capătul acestui drum fără sfârșit.

„Aici suntem aproape de răspunsurile pe care le căutăm,” spuse Gabriel, cu o voce adâncă, care trăda o neliniște ascunsă. „Și știu că, indiferent ce vom găsi dincolo de ușa asta, va schimba totul.”

Ana își înghiți un nod de frică, dar știa că nu mai avea opțiune. Aici era locul în care trebuia să aleagă – să accepte sau să lupte până la capăt. Cu o respirație adâncă, își împinse mâna spre mânerul rece al ușii și o deschise.

Dincolo de ușa masivă, se deschidea un peisaj care părea să sfideze orice lege a logicii. Era o sală vastă, cu pereți de piatră neagră ce străluceau într-o lumină palidă, iar podeaua părea să pulseze, asemenea unei bătăi de inimă, adânc în pământ. Fiecare mișcare a lor era însoțită de un ecou straniu, ca și cum întreaga încăpere era vie și le urmărirea cu o atenție deosebită.

„E… e ca un vis,” șopti Emil, privind în jur cu ochii mari. „Totul pare atât de… nefiresc.”

„Nu e un vis,” răspunse Isabelle, „e adevărul, adevărul care ne va schimba pentru totdeauna.”

Ana nu răspunse imediat, dar în ochii ei se citea hotărârea. „Nu este un vis. Este o alegere. Alegerea de a ne confrunta cu tot ce am ascuns și cu tot ce am evitat până acum.”

În acel moment, un zgomot surd se auzi în adâncuri, iar podeaua începu să vibreze. Un fel de portal, acoperit cu simboluri ciudate și lumini tremurătoare, apăru în fața lor, dar dincolo de acesta, nu era niciun drum clar, niciun drum care să le ofere vreo siguranță.

„Asta nu este o alegere simplă,” murmură Gabriel, strângându-și pumnii. „Asta e o capcană. Adrian vrea să ne împingă în asta… vrea să ne arate adevărul, dar prețul este mult prea mare.”

„Prețul nu contează,” răspunse Ana, privindu-i pe toți. „Ceea ce contează este că avem o șansă. Și o vom folosi. Acum mai mult decât oricând, trebuie să fim uniți.”

Luminile din jurul lor începeau să pulseze, iar forma unui bărbat se materializă în fața lor, în mijlocul acestei încăperi stranii. Era Adrian. Zâmbetul său era rece, plin de dispreț, iar ochii îi străluceau de o fericire malefică.

„Bine ați venit. Credeam că nu veți ajunge niciodată aici,” spuse Adrian, cu o voce calmă, dar care vibra de o energie distructivă. „Dar acum sunteți aici, gata să înfruntați adevărul despre voi înșivă. Alegeți ce vreți să fiți – dar nu uitați, orice alegere vine cu un preț.”

„Nu avem de ales,” răspunse Ana, îndreptându-și privirea către el. „Dacă asta înseamnă să înfruntăm adevărul, atunci vom înfrunta tot.”

Adrian râse, iar râsul său răsună prin încăpere ca o lovitură de tun. „Veți regreta fiecare pas pe care îl faceți. Adevărul nu este ceva ce puteți controla. Este ceva ce vă va controla pe voi.”

Luminile din jurul lor se intensificau, iar un tunet îndepărtat răsuna în fundal. Totul părea să se pregătească pentru un final inevitabil. În acel moment, fiecare dintre ei știa că drumul înainte nu era doar o alegere între viață și moarte, ci o confruntare cu toate temerile lor, toate regretele și tot ce ar fi putut fi.

„Fiecare dintre noi a ales deja,” spuse Ana, privind în ochii fiecăruia dintre ei. „Acum trebuie doar să trăim cu asta.”

Și cu aceste cuvinte, pășiră înainte, fiecare pregătit să-și accepte destinul, oricare ar fi fost acesta.